Există un gând cu care absolut toţi bloggerii cochetează. “Ce-ar fi să-mi şterg blogul?” Unii chiar trec la act, şi se bucură de asta ca de un mic parasuicid. În spatele gâdilăturii masochiste se ascunde speranţa secretă că vei fi regretat, că lumea va spune: “Ce păcat că şi-a închis blogul”. După cum toţi cei ce scriu au pe undeva, mai în faţă, mai în spate, speranţa că asta chiar va conta, cumva, undeva. Când de fapt, niciodată nu contează, şi fiecare cuvânt scris e încărcat cu o imensă plictiseală şi bătrâneţe. Iar dacă tu contezi în vreun fel, pentru un număr mic de oameni, e din pură întâmplare şi nu ai nici un merit. Unicitatea oamenilor e unicitatea dungilor de zebră.
Desigur, nici eu nu sunt scutit de speranţele secrete ale bloggerilor, sau, mai general, ale celor care scriu degeaba. Însă eu îmi recunosc şi tendinţele contrare. De când am scris primul cuvânt am fost cuprins de teama că greşesc, că ar trebui să tac, că nu fac decât să tocesc şi mai mult ceea ce se tot toceşte fără încetare. Şi de fiecare dată când am fost tentat, ca acum, să închid blogul, doar aşa, să văz şi eu, ca toţi proştii, dacă cineva îmi duce dorul, am avut, în plus, senzaţia că aş face un lucru bun.
Şi totuşi, continui să îndrug verzi şi uscate aici, ştiind perfect că aş putea la fel de bine să tac. Continui să îndrug verzi şi uscate, fără niciun fel de speranţă, exact aşa cum vântul bate. Pentru că asta ar putea să fie salvarea noastră. Aşa cum vântul bate, sau cum cresc oţetarii de sub balconul meu, noi vorbim. Şi poate că nu în vorbele străvechi şi în repetiţiile de patefon uzat trebuie să găsim vreun sens, ci în însuşi faptul că am început şi că nu ne oprim, şi am putea atunci să găsim fericirea după care tânjim, pe care poate o simte vântul, oţetarii, zăpada, sau stelele.
am reinceput sa citesc cateva bloguri pe care le citeam si care imi placeau din diverse motive, unele frivole altele serioase :-). Pot spune ca sunt cateva bloguri pe care chiar le-as regreta daca dintr-odata posesorii ar hotari sa le stearga fiindca ce citesc acolo ma face sa ma gandesc sau pur si simplu sa ma simt bine sau sa traiesc pentru cateva minute intr-o lume care imi e necunoscuta. Pe toti acesti posesori de bloguri ii consider (si unii imi sunt si in realitate) prieteni. Si mi-ar lipsi, pe bune. Asa cum atunci cand o sa inchid si io blogul o sa imi lipseasca acei cativa prieteni care comentau si care intr-o vreme faceau EI farmecul postarilor mele. Si daca stau bine sa ma gandesc, de rusinea si de dragul lor mai degraba as inchide onorabil un blog muribund.
