Există un gând cu care absolut toţi bloggerii cochetează. “Ce-ar fi să-mi şterg blogul?” Unii chiar trec la act, şi se bucură de asta ca de un mic parasuicid. În spatele gâdilăturii masochiste se ascunde speranţa secretă că vei fi regretat, că lumea va spune: “Ce păcat că şi-a închis blogul”. După cum toţi cei ce scriu au pe undeva, mai în faţă, mai în spate, speranţa că asta chiar va conta, cumva, undeva. Când de fapt, niciodată nu contează, şi fiecare cuvânt scris e încărcat cu o imensă plictiseală şi bătrâneţe. Iar dacă tu contezi în vreun fel, pentru un număr mic de oameni, e din pură întâmplare şi nu ai nici un merit. Unicitatea oamenilor e unicitatea dungilor de zebră.

Desigur, nici eu nu sunt scutit de speranţele secrete ale bloggerilor, sau, mai general, ale celor care scriu degeaba. Însă eu îmi recunosc şi tendinţele contrare. De când am scris primul cuvânt am fost cuprins de teama că greşesc, că ar trebui să tac, că nu fac decât să tocesc şi mai mult ceea ce se tot toceşte fără încetare. Şi de fiecare dată când am fost tentat, ca acum, să închid blogul, doar aşa, să văz şi eu, ca toţi proştii, dacă cineva îmi duce dorul, am avut, în plus, senzaţia că aş face un lucru bun.

Şi totuşi, continui să îndrug verzi şi uscate aici, ştiind perfect că aş putea la fel de bine să tac. Continui să îndrug verzi şi uscate, fără niciun fel de speranţă, exact aşa cum vântul bate. Pentru că asta ar putea să fie salvarea noastră. Aşa cum vântul bate, sau cum cresc oţetarii de sub balconul meu, noi vorbim. Şi poate că nu în vorbele străvechi şi în repetiţiile de patefon uzat trebuie să găsim vreun sens, ci în însuşi faptul că am început şi că nu ne oprim, şi am putea atunci să găsim fericirea după care tânjim, pe care poate o simte vântul, oţetarii, zăpada, sau stelele.

About The Author

19 thoughts on “

  1. 🙂 Hmm, da-da! Tentanta alegere de a-ti inchide blogul, mai ales ca ai in spate ani de munca. Tie chiar ti-ar parea rau dupa ce ai face-o, pentru ca- dupa cum tu bine spuneai recent- ai acumulat in timp diversi oameni pe care poate i-ai transformat in prieteni in viata reala. Nu iti recomand daca ai asa, o toana in treacat. Decizia buna se ia intr-o perioada de timp, nu intr-un moment. Asa cred eu.

    Pe de alta parte, eu mi-am inchis blogul acum 1-2 saptamani. Motivul? Initial, blogul meu a vrut sa fie un mesaj pentru cititorii mei putini, dar speciali. Insa, la scurt timp a devenit un amuzament pentru vizitatori, postari cu aluzii care nu-si aveau rostul. Adica, poti scrie una si se interpreteaza altceva; si devine la un moment dat deranjant cand acest altceva inseamna ceva foarte personal. Si cum eu scriu chestii mai profunde, mereu interpretarea celui care nu ma cunoaste duce la aceeasi treaba. Am experienta asta de pe 360. Adica da-ti-o-ncolo de treaba, eu postez o poezie despre Dumnezeul tainic din mine si reactia e una cu trimitere indecenta la iubitul din mine. :))
    Sau daca scriu povesti ardelenesti, precis sunt exemple din my particular life?! In fine, prea multe detalii fara rost. Pe mine nu ma regreta nimeni, desi as fi vrut. Poate nu aici, in blogosfera…
    Dar, fie-mi iertata aluzia, daca cineva e interesat in continuare de viata mea privata/intima/amoroasa si tine mortis sa afle detalii, sa ceara. Tot mai circul eu prin Mahala si am gura bogata. 👿

    Mai mult, eu sunt o dependenta de scris. Mi-am ars in tineretile mele cateva scisori netrimise
    ca sa le inlocuiesc cu un roman neterminat. Dependenta asta e una periculoasa. As sta o noapte si o zi fara sa mananc, sa dorm si sa scriu continuu. Dar scrisul in privat nu e urmarit de nestiutori, iar critica daca e neaparata merita a fi facuta impartial, profesionist si adecvat.
    Pana la urma, rostul adevarat al blogosferei
    e de a face oamenii sa comunice, sa se cunoasca- poti pricepe o bucatica din om prin gandurile lui- sa devina mici vedete intr-o lume care ii acopera prin ignoranta. Nu e o rusine sa cauti recunoastere asa, dar conteaza daca vrei sa fie o limita. Iar personal, limita mea sta in tratarea dependentei de o lume care iti ofera prea multa libertate, ucigand clipele adevaratei vieti. Nu condamn pe cei care nu-mi impartasesc opinia, dar multe chestii te urmaresc si poate chiar te deterioreaza…
    Recitind ce am scris, astept comentarii pe ideile mele fixiste. Aveti dreptate, orice ati spune. 🙂

  2. Aualeu, cat kilometraj am scris si vazut dupa postare!! Vlad, Tapiru care sunteti cu cenzura?

  3. Ce chestie, nu mi-a venit niciodata ideea sa-mi sterg blogul. In schimb, pe la vreo 17-18 ani am ars tot ce scrisesem pina atunci, sau aproape tot. O data ajunge 🙂

  4. Ploua cu melancolie blegoasa, vaz. Ne strecuram printre pericolele din afara si dinlauntru ca si cand am pasi intruna pe crengi fragile, da.
    Am inceput sa scriu blogul meu din curiozitate. Numai si numai pentru mine o faceam, nu mai scrisesem de pe vremea caietului cu coperti albastre (pe care nu l-am ars 🙂 ) si al intrebarilor cu un milion de raspunsuri (era o emisiune la Radio Romania Tineret). Cand am fost citita si comentata, mai intai m-am speriat un pic apoi am avut o surpriza placuta. Nu pentru dorinta secreta de a pereniza, ci pentru placerea conversatiei, pur si simplu. Da, am vrut sa-l sterg sau inchid sau privatizez, de doua ori. De ciuda. Nici gand sa-mi pese ca ar conta pentru cititori. L-as fi sters pentru unul singur vinovat. Ma rog, doi, prin extensie, a doua era responsabila cu infuriatul. Eclectic: ciuda cu furie si cu cioburi de dragoste. Intre timp mi-a mai trecut, omul se obisnuieste cu orice. Nici macar nu stiu sigur daca vinovatul de ciuda ma citeste. Pentru furie, ca asta ma citeste, mai desenez si acum trasee in Google Maps, in franceza.
    Daca ti-ai inchide blogul eu ti-as duce dorul, un timp, din pura intamplare si fara ca tu sa ai vreun merit. Probabil ca ar fi si un lucru bun, cum zici, ca as mai scapa de inca un clic zilnic care dureaza, de obicei, foarte mult. Nu ca timpul castigat mi-ar fi de vreo mare branza de folos, am mai patit-o, degeaba. Probabil ca as sfarsi prin a pierde acelasi timp, cu mai mult sau mai putin folos, cu mai multa sau mai putina incantare, pur si simplu privind frunzele. Sau taindu-le la caini.
    Iar blogul meu il continui uite asa, de smechera. Ca nu ma face pe mine o ciuda si o furie. Scriu ca asa-mi vine. Ca vantul printre frunze, da. Nu stiu cum arata un otetar insa. Iar fericirea nu exista. Dar tanjitul da, asta da.

  5. Cred ca “stersul/arsul” face parte din munca de creatie :-).
    Si acum urmeaza sa aberez pe o tema data.
    Treaba cu blogul e ca la un moment dat e posibil sa iti pierzi interesul (nu e asa cum te-ai asteptat, nu mai stii ce sa scrii, ai o pasa proasta si esti plicticos pentru tine si crezi ca esti plicticos si pentru altii sau pur si simplu nu mai ai chef sa duci in spate si responsabilitatea unui spatiu pe care trebuie sa il vizitezi constant ca sa nu iti dezamagesti cititorii).
    Acum, cand anunti in mod dramatic ca ai intentia sa iti inchizi blogul sigur ca defapt vrei sa auzi ca sunt oameni care te vor regreta si asta e normal, nevoia de afirmare si de confirmare e foarte fireasca.
    Momentul si modul in care inchizi un blog cred ca depinde cel mai mult de motivul pentru care l-ai inceput. Uite ma dau exemplu pe mine: de ceva vreme ma gandesc sa il inchid fiindca pur si simplu cred ca am devenit neserioasa. Am scris rar pentru ca nu mai aveam timp si cand aveam timp nu mai aveam energie ca trebuia sa recuperez somn si altele. Din cauza asta mi-am pierdut si “mana” care si asa era amarata in formare. Va veni o vreme in care nu stiu daca o sa mai pot scrie prea mult tot din motive obiective. Deci alta intrerupere. Deja, saracii cititori care au mai ramas, deja dezamagiti si de frecventa si de calitate, or sa fie si mai dezamagiti. Plus ca mi-am dat seama ca daca inchid blogul nu e absolut nicio pierdere pentru nimeni din lumea asta si o zic cu cea mai mare sinceritate, chiar nu astept sa fiu contrazisa. Cel mult o sa fie cativa care or sa zica ca la un moment dat, era o gagica care a scris cateva posturi misto.
    De cand sunt in concediu 😛 am reinceput sa citesc cateva bloguri pe care le citeam si care imi placeau din diverse motive, unele frivole altele serioase :-). Pot spune ca sunt cateva bloguri pe care chiar le-as regreta daca dintr-odata posesorii ar hotari sa le stearga fiindca ce citesc acolo ma face sa ma gandesc sau pur si simplu sa ma simt bine sau sa traiesc pentru cateva minute intr-o lume care imi e necunoscuta. Pe toti acesti posesori de bloguri ii consider (si unii imi sunt si in realitate) prieteni. Si mi-ar lipsi, pe bune. Asa cum atunci cand o sa inchid si io blogul o sa imi lipseasca acei cativa prieteni care comentau si care intr-o vreme faceau EI farmecul postarilor mele. Si daca stau bine sa ma gandesc, de rusinea si de dragul lor mai degraba as inchide onorabil un blog muribund.
    Na ca am ocupat spatiul tau ca sa vorbesc despre blogul meu, ce vrei mai mare egoism decat asta?

  6. Daca ti-ai inchide blogul l-ai deschide din nou. Nu stiu daca tehnic se poate. Daca nu se poate (sau si mai rau, daca l-ai sterge, caci direct la asta te hazardai in post), ti-ai face altul. Poate ti-ar fi prea rusine sa te lauzi ca ti-ai deschis alt blog, pentru ca reactia fireasca ar fi “a… si de ce l-ai mai inchis pe anteriorul, atunci?”. Asa ca l-ai putea crea sub pseudonim – dar ai un stil destul de specific ca sa fii recunsocut, si de fapt nu vei gasi rostul sa faci asta, caci blogul tau actual deja are un public (predominat de cercul de cunostinte) de care 1. nu te poti ascunde sub pseudonim si 2. nu te poti lipsi, dupa atata vreme in care publicul si comnetariile acestuia au devenit o componenta necesara a blogului, pentru tine. Blogul tau e ceea ce este nu doar datorita tie, ci in maaare masura datorita celor care iti comenteaza constant posturile. Si asa cum mahalaua ta are nevoie de toti omuletii astia ca sa aiba farmecul pe care il are, tot asa poate si omuletii au nevoie sa intervina pe blogul tau – indoi-m-as ca inertia e tot ceea ce ii aduce aici atat de frecvent.
    Decizia de a-ti sterge blogul e una personala, dar e egoista. Omuletii cu pricina o sa-si vada mai departe de activitatile cotidiene, (aromate cu o pala nostalgie, caci si de un blog in care revii des te poti atasa, nu doar de o camera sau de un oras), si-or uita intr-un final (ca si tu poti fi uitat, daramite blogu-tu). Dar tu tot egoist ramai.

    All in all, ai confirmarea c-o sa fie regretat: happy? Ti s-au dus gargaunii? Poti sa scrii un post despre depasirea depresiei.

  7. Dragii miei (aşa zicea o străstrămătuşă de a mea, “miei”, nu “mei”),
    În primul rând, mulţumesc mult pentru comentarii, că tare bine mi-au mai prins.
    În al doilea, rassurez-vous, nu am de gând să-mi închiz blogul. Adevărul este că am minţit şi Eva are perfectă dreptate. Mie blogul ăsta îmi aduce mari avantaje, adecătelea mulţi oameni frumoşi. Eva, să ştii totuşi că cercul de cunoştinţe care vine aici sunt cunoştinţe făcute aici. Cred că nusitatu e singurul pe care îl cunosc de mai dinainte de internet (dar poci să spun că am fost suficient de prost să nu îl văd pe nusitatu în toată strălucirea lui până să se apuce de scris). Ţin să spun asta fiindcă n-aş vrea să se creadă că suntem un fel de clan închis, deşi un fel de clan suntem deja.
    Dar dacă nu am de gând să-mi închiz blogul, asta nu înseamnă că nu cochetez permanent cu pulsiunea de a o face. O dată am citit o povestire în care un poet, muribund, realizează chiar înainte de a muri că el nu era cântăreţul al trandafirului, ci el însuşi era un trandafir. Asta am vrut să spun de fapt. Că există un înţeles ascuns al faptului că Homo sapiens vorbeşte întruna, şi că deocamdată e suficient să o facem, poate, fără să ne batem capul cu deceuri.

  8. Nu se poate ! Mahalaua este RSS – remboursée par la Sécurité Sociale si scriu asta în numele masei anonime a cititorilor care se încumeta din când sa puna doar o întrebare – zebra-i alba cu dungi negre sau vice-versa ?

  9. taman ce spuneam cuiva zilele trecute: nu prea e corect sa daruiesti ceva (mai ales cat nu-ti este cerut) si apoi sa iei; mare spaima am tras….nici macar credincioasa nu-s , ca sa ma rog la ‘al de sus sa te lumineze ca sa te lase sa ne luminezi; cu ce am gresit?

  10. Nu , Vlad nu sunt chiar asa sucita cum par la prima citire. Pentru chestii serioase, in marea majoritate a cazurilor, meditez suficient ca sa nu regret dupa. Si m-am gandit mult daca mie imi este util blogul cu ceva. Dar asa am gandit eu..

    Din cate inteleg, tu gandesti mai mult decat o fac eu, deci… blogul asta e parte din existenta ta. Asta pentru ca te-ai dedicat si pentru ca esti citit de cei care te respecta, parerea mea. In plus, simt cum s-a creat asa o legatura intre necunoscutii care discuta liber, fara sa tina cont de peripetii puerile ca cele din blogul meu. Cum zicea Pinocchio sau Madlen(nu mai stiu) e un club in Mahala. Tre o taxa anuala, ceva? 🙂

    Dar! Daca tu vrei sa-l inchizi, nu are nimeni dreptul sa te condamne. Eu una nu mi-as permite. Nu as considera gestul ca pe o instabilitate, nici ca pe o delasare, deloc produsul unei dezamagiri, ci as accepta o decizie personala. M-as intreba totusi dupa un timp: oare ce mai face Vlad si cei ai lui din Mahala?

  11. Si iar, ca sa umplu spatiu aiurea vad apoi ca tu nu vrei sa-l inchizi, ci doar ai deschis o discutie. Ei, greseala mea ca una scrieti si alta inteleg si invers. 😀

  12. Aida de Verdi?
    Io cre`ca Vlad vroia sa vada ce parere avem de el si de cum scrie. 👿
    Bad-bad, monchere!

  13. Lulu: 😀

    Lulu, dacă nu aveai blog, nici eu nu aş fi avut, moreover, nici n-am fi ştiut că existăm (mă rog, mai erau meduzele). Nu ştii ce ocazii ucizi odată cu blogul.

  14. Eu nu ma gindesc sa imi inchid blogul nici cind imi bat capul cu chestii care imi maninca timpul si energia, cum ar fi de exemplu intrebarea: Sa ne mutam? Sa nu ne mutam? Nu il inchid chiar si numai in speranta ca ma veti sfatui si sustine moral. Et puis, mahalaua asta virtuala care este Internetul ar fi mai trista fara Pinocchio (sau fara Vlad, fara Lulu, fara Madelin, fara Tapir, fara…), ma gindesc, si cum as putea sa fac asta?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.