Demult, scrisesem o însemnare în care sugeram că muzica e mult mai uşor de înţeles chiar înainte să adormi, când limbajul obişnuit se destramă dimpreună cu gândurile formulate în el.
Ei bine, cetind eu diverse chestii, am dat peste nişte studii neurofiziologice (de exemplu, aici) care sugerează că ne naştem mai muzicali decât murim. Limbajul copiilor e mult mai muzical decât al adultului. Mai mult, “urechea absolută”, un fel de anomalie foarte rară la adult, care face pe posesorul ei să poată recunoaşte şi note separate, şi nu doar intervale, cum putem noi, amărâţii, “urechea absolută”, ziceam, ar putea fi o chestie mult mai frecventă la copiii mici, ba poate chiar ne naştem toţi cu ea şi pe parcurs o pierdem. Putem să ne întrebăm ce aude copilul din burta mamei când ascultă Mozart pentru că zice în revista Mami că e bine. Poate aude mult mai mult decât aude mami.
În plus, regiunile cerebrale implicate în urechea perfectă ar fi mai vechi, filogenetic şi embriologic, decât cele dedicate limbajului.
Steve Mithen, paleoantropolog, foloseşte dovezi din astea, laolaltă cu altele, ca să susţină că unii dintre oamenii de tare demult, cum ar fi Homo neanderthalensis, cântau înainte ca limbajul să fi fost inventat. Sau mai bine zis, limbajul lor era de fapt muzică. Să nu uităm, că, deşi nu cunoaştem ca neanderthalienii să fi avut religie organizată sau artă în sensul modern al termenului, aproape sigur aveau fluiere.
Dar atunci, dar atunci, dacă muzica e ceva străvechi şi care şi-a pierdut orice utilitate aparentă, dacă singurele noastre întâlniri adevărate cu ea, nemediate de estetică sau de alte vorbe, are loc, cum cred, doar în somn şi în prima copilărie, de ce o păstrăm cu noi? Şi o luăm cu noi peste tot. Nu cred să fie cineva în stare să reziste prea mult fără muzică, indiferent că e manea sau Mozart. Nu cred să fie nostalgie a originilor. E o explicaţie prea simplă, în plus există atâta muzică fără urmă de nostalgie în ea. De ce se aude acum, din boxele calculatorului la care stau acum, saxofonul lui Charlie Parker? Îmi trec prin cap vreo 10 motive, însă toate sunt impalpabile şi metaforice. Probabil că răspunsul s-ar putea scrie doar pe un portativ.
dar asta ţine tot de muzicalitate. Din păcate, trebuie să pierdem aceste superputeri, tocmai ca să putem învăţa limbajul. Altfel, am face mult mai greu legătura între “TAPIRUL” zis cu voce groasă şi “tapirul” cu voce subţirică. Diferenţa dintre ele ar fi prea mare.
