Într-o pauză a uneia dintre şedinţele săptămânale, l-am auzit profesorul B., neurolog printre altele, adresându-i-se profesorului I., anatomist: “Suntem amândoi morfologi, dar nu putem spune ce ne menţine identitatea. Probabil că în mine nu mai e nici o moleculă din cele pe care le conţineam acum 30 de ani, şi totuşi sunt tot eu, profesorul B., nimeni altul”. Profesorul I. i-a replicat ceva cum că genetica menţine identitatea, profesorul B. a dat din cap aprobator. După pauză, profesorul B a afirmat că Aristotel, zicând că există formă şi conţinut nu a rezolvat problema, ci doar a creat un artificiu elegant, însă ceea ce face ca moleculele de acum să se numească tot “profesorul B.”, precum cele de acum 30 de ani, e informaţia.
Dacă aş fi fost altceva decât un mucos rătăcit într-un institut academic, i-aş fi zis profesorului B. că simplul fapt că adunătura de molecule care este se numeşte tot profesorul B. e o pură convenţie. Identitatea e o convenţie. În realitate, el e cu totul altceva decât ce a fost acum 30 de ani. Ce contează că forma e aceeaşi? Sunetul şi lumina au forme asemănătoare, sunt oscilaţii, dar asta e doar artificiul elegant al minţii omeneşti, în realitate nu există nicio legătură metafizică între cele două fenomene, sunt fundamental diferite.
Şi dacă inventăm asemenea convenţii remarcabile, care atribuie o singură identitate pentru două grămezi complet diferite de molecule, o facem probabil ca să ne prelungim artificial viaţa, să uităm că de fapt nu trăim 70 de ani, ci o singură secundă, pentru că totul curge.
Convenţie de altfel utilă. Având în vedere că am tot doi ochi, o gură, două picioare şi spun acelaşi lucru (aia cu “totul curge”), nimic nu mă împiedică să fiu de fapt Heraclit din Efes, şi aşadar să am, ia să vedem, 2543 de ani. De fapt, nimic nu mă împiedică să fiu oricare dintre dumneavoastră. Ceea ce s-ar putea să şi fac. Cu cine vreţi să încep?




