Tocmai am terminat efortul meu susţinut de a citi Beowulf în anglosaxonă, având alături, bineînţeles, traducerea englezească (cea a lui Seamus Heaney).
Dintre chestiile care mi-au plăcut, sau mi-au atras atenţia:
- Genealogia monştrilor: Grendel şi mama lui sunt de fapt tot oameni, descendenţi din Cain. Am mai întâlnit la gnostici ideea unei seminţii a lui Cain, sortită pieirii. Nu ştiu care e originea unei asemenea idei.
- Grendel şi mama lui locuiesc sub apă. Asta ar explica de ce familia lor a scăpat nevătămată la potop.
- Orice monstru, dragon sau altceva, îşi are sălaşul lângă o comoară, de care nu trebuie să te atingi (chiar dacă ai omorât mosntrul)
- Seminţia lui Cain este invulnerabilă la săbiile obişnuite. Pot fi însă ucişi de săbii inumane, cum este cea a lorzilor antediluvieni ai războiului, uriaşii. Ne referim aici exact la uriaşii semiangelici din cartea lui Enoch, despre care am mai discutat pe acest blog. Beowulf găseşte o astfel de sabie formidabilă chiar în sălaşul subacvatic al mamei lui Grendel. Sângele ei topeşte lama sabiei, însă rămâne mânerul, pe care sunt încrustate vechi istorii de război ale uriaşilor.
- Beowulf nu e deloc un erou îngâmfat. De fapt, e incredibil de modest. Din pricina asta, până să i se dea şansa să se afirme, toată lumea crede că e un laş. Spre deosebire de alţi eroi scandinavi, nu îi pasă nici de glorie, nici de comori. Straniu. Probabil reinterpretare creştină.
- Referitor la faptul că danezii suliţei se închinau zeilor păgâni, ca să îi scape de Grendel, poetul zice:
“[...]Swylc wæs þeaw hyra,
hæþenra hyht; helle gemundon
in mod sefan [...]”
“Aşa le era felul, nădejdea păgână. În adâncul inimii, îşi aminteau de iad”. Îşi aminteau de iad!
- Ceva ciudat în comportamentul lui Grendel şi al canibalei sale mame. De ce violenţa gratuită? Şi mai ales, de ce păstrează în sălaşul lor singurele arme care îi pot ucide? E ca şi cum ar vrea să fie ucişi, ca şi cum toată moartea cruntă pe care o răspândesc în jur e o implorare pentru propria lor moarte.
- În sfârşit, melancolia în care e scufundat tot poemul. Când Hrothgar, regele danez, îşi ia rămas bun de la Beowulf, ştie că n-o să-l mai revadă. Când Beowulf, cincizeci de ani mai târziu, moare ucigând un dragon, ai lui îl plâng, întrebându-se cum o să facă faţă vitregiilor soartei fără regele lor. Am avut impresia clară că poetul însuşi îşi ia rămas bun de la Beowulf, şi prin el de la toţi eroii invincibili ai vremilor de demult, că fără ei, pământul nostru e îngrozitor de singur şi oropsit. M-am simţit şi eu la fel.
