Parpalacul

Îmbătat de mirosul de praf ud şi de tamarinzi, mi-am pus parpalacul şi am ieşit pe stradă. Am coborât alene Calea Rahovei, şi de la Chirigii m-am fofilat, ca întotdeauna pe străzile care se capilarizează către pieţe ce nu mai există

La un moment dat, ploaia torenţială a devenit greu de suportat chiar şi pitindu-mă sub streşinile generoase, aşa că a trebuit să-mi găsesc refugiu în singura prăvălie care părea deschisă, o croitorie din acelea de demult, în care de obicei nimeni nu intră pentru că nimeni nu poate încetini suficient de mult pasul.

Vânzătorul, un moş cu cămaşa în pătrăţele mici, mă privi cu severitate:

- Ia ascultă-mă, după părerea dumitale, să-ţi vinzi propriul suflet este un lucru imoral, nu?

- Depinde, dar cred că da, am răspuns, suprins, scărpinându-mă după ceafă.

- Atunci, ce crezi, nu cumva e mult mai grav să vinzi sufletele altora?

- Ba da, aici nu e nici o dilemă.

- Atunci de ce ţii neapărat să-l vinzi pe al meu?

- Haaaaaaa?

- Aşa, fă pe niznaiu. Eşti pe cale, chiar în acest moment, să-mi vinzi sufletul, şi încă pe foarte puţin. Doar pentru aceasta, te voi tranforma într-un parpalac, aidoma celui pe care îl porţi acum.

Ci iată, pe loc, m-am tranformat într-un parpalac de vâscoză, şi am fost atârnat în cuier. Trei săptămâni mai târziu, în prăvălie intră un pensionar cocoşat şi mă cumpără. Acum, când se îmbracă cu mine, iese pe stradă şi bâjbâie ca un liliac în căutarea unui magazin non-stop de unde să ia nişte lapte.