Tuturor ne plac călătorii, sunt toţi extraordinar de frumoşi şi asta numai şi numai din cauza ochilor. Nu contează că avem de-a face cu moş scofâlcit sau cu o femeie de o extravagantă urâţenie, dacă sunt călători, vor avea acea claritate a nuanţei irisului care ne dă un nod în stomac, asemănător pumnalului îndrăgostirii, care ne răsuceşte organele interne şi ne facem să ne gândim să lăsăm totul baltă şi să plecăm. Tuturor ne plac ochii călătorilor.
Dar mie, mie îmi plac ochii maron-închis al fetelor din Ferentari, care n-au fost nicăieri şi care nu se ştie dacă vor ajunge undeva, şi desigur că nu numai fetele au asemenea ochi, dar mie ai fetelor îmi plac, m-aş putea benocla în ei vieţi întregi.
Ce înseamnă asta, că poate sunt eu însumi călător, deşi eu însumi n-am fost nicăieri niciodată, altundeva decât pe fundul mării la Mangalia? Se zice că e o mare iluzie să crezi că poţi fugi undeva ca să-ţi schimbi viaţa: vei fugi, şi vei reîncepe exact aceeaşi viaţă. Dacă aşa este (nu ştiu pentru că n-am fugit niciodată), atunci călătorul era călător dinainte de a pleca. Călătorul nici nu poate fugi, dacă nu cumva fuga lui e să rămână undeva, nemişcat şi ascuns, şi să uite cu totul de mişcare, el, cel care a s-a mişcat mereu, şi în văzul lumii înnebunite după ochii lui.
Mă uit în oglindă, şi nişte ochi tulburi ca un jar rău stins mă informează că nu sunt un călător. Juan Vicente se uită şi el în oglindă, e ocupaţia lui favorită de papagal, iar eu încerc să uit de toate astea şi mă întreb cum e posibil să tânjesc atâta după ochi tăi de fiecare dată când pleaopele îi ascund.
