Ca să răspunde cererii Alimoriei, în această însemnare îmi voi reaminti de una dintre călătoriile mele, că vorba aia, poate v-aţi săturat de Rahova şi Ferentari de care acest blog e suprasaturat.
Aveam 13 ani încă neîmpliniţi şi am plecat cu şcoala la un schimb de experienţă cu Franţa. Era perioada aia de după revoluţie când cîncă entuziasmul era mare (1992). Am plecat cu un autobuz fabricat cândva în anii 50, din cele care încă mai pot fi văzute pe unele linii intersăteşti obscure, adesea sătenii îşi încarcă paporniţele în autobuz şi apoi merg agale pe lângă el dacă ziua e frumoasă. Autobuzul mergea aşadar foarte încet, să nu se dezintegreze, ceea ce nu m-a împiedicat să vomit tot timpul în prima zi, inclusiv pe Andrei, colegul meu şi pe atunci cel mai bun prieten. Eram până peste urechi îndăgostit de o puştoiacă dintr-a 6-a (eu eram într-a 7-a) dar nu îndrăzneam să-i zic nimica, orişicum, era foarte frumoasă şi eram toţi îndrăgostiţi de ea. N-am reuşit să ieşim din România în prima zi, aşa că am tras la un hotel din Oradea, unde am aşteptat o zi întreagă un alt autobuz ca al nostru (că plecasem în convoi) care cedase fizic. Timp în care ne-am îndeletnicit cu unsul clanţelor de la hotel cu dulceaţă şi pastă de dinţi, şi cu privitul de la balcon către un cuplu care făcea amor pe dealul de vis-à-vis.
Am trecut în viteză prin Ungaria, iar la graniţa cu Austria am fost întâmpinaţi de nişte grăniceri care ne-au tratat ca pe nişte vite refugiate şi ne-au ţinut în vamă 24 de ore. Am trecut repede şi prin Austria, iar la graniţa cu Germania nu au vrut să ne lase să intrăm cu autobuzul nostru amărât. În vama aia am mai stat vreo 24 de ore, timp în care ne-au făcut nişte inspecţii tehnice şi ne-au umflat cauciucurile. În sfârşit, am trecut repede şi prin Germania, noaptea, şi am ajuns în Franţa.
Franţa era o ţară minunată. Am fost undeva în Champagne, şi ne-au găzduit familiile elevilor de la şcoala cu care făceam schimb de experienţă. Directorul şcolii ne-a întrebat cuma fost drumul, iar eu am mormăit “un vrai cauchemar”, moment în care directorului i-a picat falca, nu din cauza ororii drumului, ci pentru că aparent “cauchemar” e cuvânt din franceza clasică, pe care astăzi doar iniţiaţii îl mai folosesc. Ani de zile după asta şi-a adus aminte de răspunsul meu, povestind întâmplarea cui vroia să-l asculte, cu aerul că relatează cine ştie ce paradox uimitor al Europei.
Mie unuia minunăţia cea mai mare mi s-a părut Carrefour-ul, unde am fost dus cu regularitate. M-aş fi uitat ore în şir la nectarul zeilor, adică Coca Cola, care era pusă în nişte stranii recipiente mari de plastic transparent (în România încă nu ajunseseră peturile). De asemenea, toată lumea avea maşini minunate, Renault şi Peugeot şi Citroen. Little did I know că, 15 ani (mai multe vieţi) mai târziu, o să ajung să consider Carrefour-ul un iad mai cumplit decât biblioteca babiloniană a lui Borges, iar Bucureştiul avea să devină capitala cu cele mai begoase maşini din lume. Am gustat şi şampanie franţuzească, de altfel a fost singura dată, până azi, când am beut aşa ceva, şi nu pricepeam ce are în plus faţă de Coca Cola.
Famelia unde am stat avea un morman de benzi desenate. De pe atunci eram un fan al lui Gotlib, căruia îi citeam cu pasiune paginile din numerele vechi (anii 60) ale revistei Pif. În biblioteca gazdelor mele, am descoperit benzi desenate de Gotlib, dar pornografice. Le-am cetit cu o admiraţie combinată cu oroarea, ambele neţărmurite. Veneam dintr-o epocă şi dintr-o ţară în care aşa ceva nu se exista.
Am fost o zi şi la Paris, turnul Eiffel şi multă Coca Cola. În rest, am nimerit într-o zi în care toate alea erau închise, iar les Champs Elysées erau în şantier. Nimic comun cu Parisul lecturilor mele, totuşi. Ne-au lăsat să ne plimbăm niţel într-un parc celebru al cărui nume l-am uitat, urmând să ne reîntâlnim la autocar la o anumită oră. Pentru că nu aveam ceas, a trebuit să întreb un domn cât e ceasul. Domnul mi-a răspuns în engleză că nu are bani şi să-l las naibii în pace. Mi-am dat seama că a crezut că-s cerşetor, şi dintr-o dată mi-a fost cumplit de ruşine de mine şi de hainele mele româneşti şi de toată istoria, şi am stat pe o bancă şi am bocit.
Băiatul la care am stat nu a mai venit la rândul lui în România, anul următor. Am aflat, indirect, că familiei respective le părusem prea ciudat, şi le-a fost cam frică de România. Ruşinea am purtat-o în mine mai mulţi ani, apoi mi-a trecut, deşi undeva, într-un colţ al sufletului, cred că voi păstra mereu o meschină ranchiună pe toată europa. Nu-mi vine să cred că s-au schimbat atâtea. Deşi am doar 28 de ani, istoric, sunt incredibil de bătrân, dar compensez cu tehnica occidentală a uitării şi trăitului exclusiv în prezent. Retrospectiv, îmi dau seama că eram mult mai european decât au putut ei vedea. În copilăria mea fără de televizor sau calculator, ai mei m-au învăţat franţuzeşte în acelaşi timp cu româna, şi, spre deosebire de gazdele mele, citisem tot Jules Verne, ascultasem toate piesele lui Molière şi Beaumarchais pe discuri (alea cu Giugaru), Debussy şi Brassens îmi erau egal familiari, puteam folosi le subjonctif imparfait într-o conversaţie, şi multe alte chestii inutile puteam.
Anul ăsta mă voi întoarce prima dată la Paris, după 15 ani. Pe proprii mei bani, încălţat cu tenişi, o să bat străzile despre care am citit, de data asta neorbit de Coca Cola, încercând să suprapun Parisul meu imaginar peste cel real. Nu exclud posibilitatea să fiu luat din nou drept cerşetor, mai ales dacă afirm că sunt român. De data asta n-o să mă mai aşez pe o bancă să bocesc, ci o să îmi zâmbesc fericirea egoistă şi estică, şi cu mine vor cânta manelele.
Iar chestia cu manelele era mai curând un soi de frondă.
