Ieri după amiază, când reveneam de la spital după gardă, în metrou, la Constantin Brâncoveanu se urcă un fluture. Nu fac nici o metaforă, era chiar un fluture alb în metrou. Uşile s-au închis, iar fluturele porni să îi amuşine pe călători.
O parte din mine zâmbi surprinsă şi emoţionată, laolaltă cu ceilalţi pasageri, care ridicau toţi nişte priviri de copil, atâţia oameni diferiţi cu aceeaşi privire, ceea ce dovedeşte încă o dată că nu există indivizi, nu suntem unici şi e îndoielnic că existăm aşa cum ne-am clasificat, mai degrabă există gesturi şi priviri.
O altă parte se sperie şi se întristă la gândul fluturelui prizonier în vagon, se întrebă dacă fluturii au case şi dacă da, cum se va întoarce acesta la a lui. Îi detestă pe oamenii egoişti şi pe prima parte, în stare să se bucure de un fluture prins în metrou ca de o bruscă binecuvântare cerească, şi ceru dreptate universului pentru biata insectă.
O a treia parte se sperie şi se întristă şi ea la gândul oamenilor prizonieri în metrou şi în vieţile lor.
O a patra era departe, strălucind verde în Marea Neagră.
O a cincea era toată lumea, oamenii, fluturele, metroul, soarele şi planeţii, totul, curgând dintr-una într-alta fără graniţe.
O a şasea le contempla pe primele cinci, în timp ce o a şaptea le contempla pe primele cinci dar şi pe a şasea, în timp ce o a opta.
Şi lucrurile ar fi continuat, dar, la ieşire, scara rulantă nu mergea, era complet demontată, şi nişte muncitori sudau ceva la ea. Din braţele unei mame care urca încet treptele alăturate, de marmură, un puradel privea cu gura căscată la scânteile sudorului autogen, iar acestea, la rândul lor, îi luminau faţa.
