În lumea de azi, ca şi în cea de ieri, există locuri care sunt presimţiri sau reflecţii ale iadului. Nu mă voi ocupa de acele locuri care sunt în mod evident cumplite (câmpul de luptă, deşertul foametei, etc.), ci de cele în care diavolul este camuflat în banalul cotidian şi necesită descifrare, precum în hierofaniile eliadeşti.
Unul dintre aceste locuri, am mai spus-o în alte părţi, este hypermarketul. Rafturile infinite cu biscuiţi (îngrozitor!), felul în care fiecare suntem nevoiţi să ne împingem căruciorul, pentru care în prealabil plătim un simbolic obol, faptul că nu ni se permite să ne târguim, coada unde, pierzându-ne orice identitate, aşteptăm ca toate cumpărăturile noastre, de fapt toată viaţa noastră în detaliile ei intime şi mărunte, pâinea, vinul, cărţile, chiloţii, prezervativele, dovleceii, hârtia igienică, carnea crudă, medicamentele fără prescripţie, laptele pentru copil, totul, totul trece prin mâinile indiferente ale Casieriţei, care ne măsoară şi ne judecă fără simpatie, compasiune sau dispreţ, doar indiferent, încasând preţul dinainte stabilit de entităţi al căror nume nu îl cunoaştem. Cu siguranţă, oboseala infinită pe care o simt la ieşirea din hypermarket e prefigurarea celui mai rău destin al omului.
Mai există şi altfel de locuri, şi pe unul l-am descoperit ieri, când m-am dus să văz un film, într-un cinematograf unde nu mai fusesem de mulţi ani. Între timp, fusese renovat complet şi îşi schimbase şi numele.
Cinemaurile unde merg de obicei sunt cam aşa: vechi, familiare în ceea ce priveşte întunericul şi mirosul, cu plasatoare grăsuţe şi fără vârstă care îmi iau beletul cu totul şi îmi zic să mă aşez unde vreau, ceea ce şi fac, cinemauri mai ales goale dacă n-ar fi freamătul prietenos al vreunui bătrân şoarec, cinemaurile unde taică-meu m-a dus să văz “La Traversée de Paris” acum douăzeci de ani, unde în studenţie io şi o gagică la o întâlnire ne-am ţinut de mână tot filmul de ne înţepeniseră şi ne dureau rău braţele, şi care, deşi poate retapiţate (cinemaurile, nu braţele), nu s-au schimbat esenţial.
Acesta însă se schimbase. Avea două case de belete, înlăuntrul erau baricadate casieriţe tinere care îţi vorbeau metalic printr-un difuzor, şi îţi indicau semne ermetice pe un fel de ecran de calculator, în care eu însumi şi gagica eram, într-un viitor apropiat, două puncte care clipeau, galbene. La intrare, panouri mari în care eram tutuit şi mi se spunea că nu îmi este permis să-mi aduc mâncare şi beutură. Desigur, un mod camuflat de a zice lasciate ogni speranza, voi ch’entrate. Până la urmă am plătit biletul, mult mai scump ca în alte părţi, şi m-am bucurat când am văzut ciungile rotunzi la distribuitoarele de ciungi. Nu erau însă ciungi, ci dropsuri. Nişte dropsuri imense, care îţi ocupau toată cavitatea bucală şi te împiedicau definitiv să mai vorbeşti pe parcursul a mai mult de o oră.
Coada considerabilă de afară era reluată înăuntru, către o tejghea unde se vindeau, la preţuri triple, floricele, suc şi ceva ce habar n-am ce erea, dar părea sinistru, pe nume “nachos”. În cuve mari, transparente, mii de floricele se zbăteau disperate sub imperiul unor forţe mai mari, şi mă întrebam dacă eu sunt singurul hermeneut care îşi dă seama că şi noi ajunseserăm ca ele, floricele într-o cuvă mai mare. Deşi tare aş mai fi ronţăit nişte floricele din astea simbolice, coada era prea mare, şi în sală deja se stinsese lumina, aşa că am intrat. Coridorul era subliniat cu nişte linii roşu-aprins, numerele rândurilor străluceau cu aceeaşi nuanţă infernală, şi în sfârşit ne-am aşezat pe locurile prestabilite cu precizie, împlinind profeţia ecranului de calculator pe care, dacă vă mai amintiţi, sclipiserăm galben. Căci în iad nu există liber-arbitru.
Credeţi domniile voastre că a început filmul, pe care dăduserăm bani grei, ca să ne salveze de realitatea oprimantă? Nu: AU ÎNCEPUT RECLAME. Acum câţiva ani, la primele mele contacte cu blogosfera, am descoperit nenumărate site-uri despre “advertising”, “branding” şi “media”. Iniţial aiurit de limbajul ăsta nou şi de mormanul de poze, am înţeles repede că tot despre reclame era vorba, şi am fugit mâncând pământul (de-abia mai târziu am aflat că blogurile poa’ să fie şi altceva). În banalul cotidian, nu există o prefigurare mai clară a dezumanizării, a amăgirii, a pierderii libertăţii, decât reclamele. Nu poţi fugi de ele. Au intoxicat de mult şi medicina în care cică lucrez, şi deunăzi am văzut panouri publicitare pe o turlă în renovare a Bisericii 11 iunie, şi trebuie să fii pe vigilent, să-ţi păzeşti virtutea, altfel ajungi în hypermaket.
Aşa că am stat nene să vedem reclame şi nu puteam să protestez fiindcă aveam în gură un gigantic drops.
Inutil să vă spun că în acest cinemau nu existau agreabile cotloane şi, fiind plasaţi într-un rând ticsit de oameni, nu era loc de tandreţuri. Fiind un cinemau “digital”, nu am avut pârâiturile liniştitoare ale proiectorului, n-a existat peliculă ca să se topească, ca să ne dea timp să mergem să ne dezmorţim şi să facem pipi. Iar în loc de mirosul familiar, amintind vag de trenuri şi de pluş vechi, în loc de atingerea delicată a şoarecului care culege floricele scăpate pe jos, am avut răsuflarea de gheaţă a aerului condiţionat.
Domnule, “schita” asta e din categoria acelora pentru care vin pe site-ul asta.
Multumesc.
mai sunt atrocitatile numite multiplexuri, unde ruleza cateva filme (intre 7 si 21) in acelasi timp. La intrare (dupa ce ti se rupe bilelul pe linia pre-perforata, obtinand doua jumatati geometric egale), ti se indica – ca un militian in intersectie – “to the right, the second door on the left.” Sala arata foarte sintetica si sterila. Scaunele sunt toate plusate, si se ridica singure cand te ridici in picioare. Rezematorile de maini au locasuri speciale pentru cana de coca cola (eu pun mormanul de chei acolo, de regula, cu spaima in suflet ca o sa le uit – le tot ating din cand in cand in timpul filmului). Sunetul vine de pretutindeni, masiv si digital. Scaunele sunt puse pe randuri ca la amfiteatru – spatarul din fata e undeva jos. Sala e de regula goala, pusul picioarelor pe spatarul din fata (imi amintesc de Paul Newman, cumva, cred ca in Cineva acolo sus ma iubeste”) nu mai are nici un farmec.
Singura pauza in monotonie este domnul adus in scaun cu rotile, sofisticat (mai sofisticat ca al lui Stephen Hawking), cu luminite verzi si rosii, pulsand, cu manete ce pot fi actionate cu barbia, si cu doua tancuri de oxigen plasticizat-nichelate. Domnul respira (artificial) exact (dar exact) ca Darth Vader. Si (nu cred in coincidente), asta se intampla in timpul lui “Star Wars – Revenge of the Sith”.
Nu mai pot fâşâi pungi înadins, cum faceam pe vremuri cand intram cu Dragos in cate un cinema pe langa Cismigiu, expre ca sa fâşâim pungi (cautam filmele cele mai ieftine, de regula cu fii-de-diavoli blonzi care voiau sa il aduca pe tata pe pamant cu niste rune celtice). Nu mai are farmec. E prea comfortabil, vad prea bine (nu trebuie sa ma inalt, mic fiind, pe paltonul impaturit pus sub fund). Nimeni nu mananca seminte. Nimeni nu racneste brusc “pup-o ma!”
Un salut de început pentru că e prima oară când scriu aici.
Postul ăsta îmi aduce aminte de o carte pe care am citit-o cu mare plăcere. E vorba de “Partea diavolului” a lui Denis de Rougemont.
Se pare că diavolul, sau răul, chiar există şi că nu e un omuleţ roşu cu coadă şi cu furcă ….
Eu credeam ca dumneata vorbesti de rai.Ca raiul ar trebui sa fie cum si-l inchipuie fiecare.Si nu fiecare incearca sa-si petreaca timpul liber asa cum ii place? asa cum ar trebui sa fie raiul pe pamint?
La Baneasa poti sa-ti petreci un uichend “de vis” la mol .
DEci raiul…ar trebui sa fie ca un hypermarket…perfect luminat..cu mii si mii de oferte…si cu prezentari promotionale..la ciocolata…
iaurt… salam de Sibiu…cu standurile colorate multicolor si intermitent … carutele ar trebui sa fie cu mult mai mari ..si cumva fara fund..si chiar in magazine sa fie niste spatii ca de parcare unde sa poti sa dormi impreuna cu carutul cu marfa, in intuneric..sau sa te depui cind ai momentele alea de prostratie … pentru citeva ore..programul ar trebui sa fie non stop…si totul sa fie iluminat electric…fara nicio raza de soare…doar gradinile exotice si cascadele artificiale sa fie eventual luminate de soare…pe estrade nenumarate multe formatii care fac promovare la marfuri…analesco cu dansatoarele, formatia”heaven” andreea balan,nico, andra, stefan banica j,voltaj…si de la case sa fie pentru fiecare cumparator niste silozuri subterane personalizate ..dar pentru absolut fiecare cumparator…silozuri in care sa descarci carutele … care sa se inchida ermetic..si care nu trebuie sa se mai deschida vreodata…
Cu alte cuvinte, welcome to America :). Mi-a placut foarte mult imaginea lui “şi noi ajunseserăm ca ele, floricele într-o cuvă mai mare”.
Gicule, si raiul si iadul sunt, pina la proba contrarie, asa cum si-l inchipuie fiecare din noi. Desi, drept sa spun, imaginea mea personala despre rai este mai degraba pravalia turcului de dupa colt decit un hypermarket steril. Sau hai sa zicem un magazin tante Emma. Ah da, explorind zona in care ne mutam foarte curind, domnu’ Inginer si cu mine, am descoperit un mall micutz, in care erau din loc in loc niste gherete de carton cu terarii, expozitie temporara itineranta probabil. Iar in ele se aflau expuse diverse rase de vaduve negre si tarantule, paianjeni din aia imensi si parosi, scorpioni de osebite culori, serpi veninosi, lacuste, sopirle si alte lighioane de-ti fac pielea de gaina. Halal paradis.
In alta ordine de idei, Vlad, intotdeauna mi-am inchipuit ca daca o sa fiu baiat rau si sa ajung in iad, drept pedeapsa o sa fiu pus sa imperechez sosete negre. Ca acasa dupa ce le adun de la uscat, dar nu numai de la doua persoane, ci de la natiuni si cohorte intregi. Si n-am sa le dau niciodata de capat, nu, pentru ca la fiecare greseala numarul de sosete se dubleaza, inca o data, si inca o data.
Iar ideea ta cu cinematograful-iad imi da o inspiratie sinistra, si mai si: Pina la urma, in acel iad, am sa ma prefac eu insumi intr-o soseta neagra si n-am sa-mi mai gasesc niciodata perechea.
Nu vrea cineva sa-mi dea un ghiont sa ma trezesc? Heh!
Da filmu? Care-a fo filmu, care-a fo filmu, zi de film.
Da de “uameni” nu zici nik? Ca de aia se multiplica cinemaurile si multiplexurile, fiindca au pt cine. Ori se duc spectatorii buluc, asa ca-n randu tau ticsit, ori pe rand, da indeajuns de des cat sa le tina-n viata, ca-n multiplexu tapirului (care, de confortabil ce te simti, o sa tot te mai duci, parca nu stii?)
Is adulti care isi mangaie nostalgia pe cap si-o resemneaza boland cu “viata merge inainte”, in virtutea supralicitatei capacitati de adaptare, de care preaaa mult uz se face in vremurile astea de catre specia noastra. Si oamenii astia se duc o data, se sperie indigneaza intristeaza, se duc a 2-a oara, se acomodeaza si gata.
Is puberi care cresc in cadrul realitatii deja adaptate si care nu mai fac nazuri nici macar de forma, ca nu concep altceva. Reprezentarile amintite in treacat de parintii si cunoscutii “oameni mari” deja convertiti pe sfert is prea difuze si prea apatic reproduse ca sa mai aiba cum se prinde de ei.
Is generatii intregi la care memoria colectiva imbibata de bun-simt si traditie se trezeste intr-o dimineata ca da nas in nas cu un cinemau de-al tau cu un multiplex cu un intercity si cu cate unu din mallurile care-or ticsi bucurestiu pana-n 2011, asa, bang, poc, bang, fara sa aiba loc sa respire, ca intr-o cursa cu obstacole dintr-un joc pe comp . Se loveste de surprize la fiecare pas, de noi varietati de device-uri si inlesniri ale existentei moderne dom’le, asa ca de unde atata spatiu si timp sa se redeclanseze, sa se perpetueze? Asa ca, incet si sigur, ioc nostalgie ancestrala.
No, si d’aia suntem noi toti
aici in Mahala.
Voilà.
(Hihihi…)
Draga Pinocchio ma bucur ca dialogam.
Noi nu stim cum gindeste Dumnezeu.Dar cred ca nu vrea neaparat doar sa ne pedepseasca.Si poate ca dupa Judecata de Apoi o sa mai acorde un recurs(peste 10 mii de ani) .Cind, nu-i asa , o sa ierte pe toata lumea ,ca doar sintem copiii lui.Si atunci ,mi-l inchipui pe Batrin ca pe un plop plin de pasari ,mii si mii de pasari guralive, de toate soiurile. Doar unii dintre noi (chiar io sint asa), in desertaciunea orgoliului lor isi vor inventa raiuri sau ,mai ales,iaduri pentru folosinta personala , in care vor trai etern , confortabil cu constiinta lor supradimensionata.
2.La Ploiesti este o cladire care ,in copilarie , mi se parea ,fara sa stiu ce e aia, ca adaposteste iadul.
Este cladirea Halelor .Construita inainte de 40 , dupa un proiect belgian ,o cladire utilitara , dupa niste canoane straine de meleagurile noastre (cubism ,expresionism)vizibila altfel.Pe vremuri , la parter era un labirint de boxe placate cu faianta ,care se asigurau cu grilaje mobile si lacate pe tarabele de marmura (cred )erau asezate una linga alta fleicile ,iar in spate ,agatate in cirlige, jumatati de porc ; uneori vedeam si oi intregi,fara piei ,cu ochii rosii.Uneori se auzea de afara toporul cu care macelarii ciobaneau halcile de carne, sau zgomotul cind ascuteau cutitele lungi.Sub Hale ,sint boxe de pastrat marfa, a fost o fabrica de lapte praf, baia publica (sub umbra turnului uneori la capatul unor scari care coborau la subsol barbati goi ,rosii alergau pe ciment).
Imi inchipuiam ca pe acolo , la subol ar trebui sa fie in centru, sub cupola cu solzi de plumb,un loc pentru sacrificat animalele, pentru ca ,navetele de pui veneau de dedesubt de la frigidere tot cu liftul metalic care se inchidea cu aceleasi grilaje . Macelarii aveau niste carute metalice , cu trei picioare in care aduceau carne sau organe . Si astea erau grele ca ei alunecau pe mozaicul soios.In spate , la iesirea spre piata, chiar pe bordura ,stateau tiganci cu fuste infoiate ,vorbind ragusit o limba necunoscuta, uitindu-se banuitor sau semet, (Gospodaria comunala isi avea birourile acolo si ei isi asteptau salariile de fapt)cu maturoaie de nuiele,si tomberoanele verzi pe doua roti .In fustele infoiate ele furau copii .Cladirea halii avea la pescarie si o fintina in al carui bazin de granit inotau pesti lungi ca niste serpi .Dupa ani,iadul chiar a locuit sub cupola halii ,cind mase de oameni asteptau la lift ,martea si joia ,carutele cu pui la lift alergind grupat apoi spre boxe .Pentru ca in rest nu se mai gasea nimic(am vazut o data copite negre de vita la 3 lei kilogramul )Dar poate ca astea mai bine le uitam.Si linga cladirea Halii -iadul este cladirea Palatului Culturii care ,culmea ,era raiul cu muzeele cu dioramele lor fascinanate.Dar despre astea poate alta data…
subscriu. cu amandoua mainile. pe de alta parte, pentru noi or fi prefigurari infernale, dar ce te faci cu senzatia de implinire pe care o citesti pe fetele celor care imping carucioarele, aparent plictisiti, prin hypermarketuri? le e bine, iar muianele lor spun toate: dispun! pot! sunt bazat!
in ce priveste filmele. thelma si louise – mai tineti minte cum mestecau la floricele urmaritorii celor doua “fugare”, in timp ce priveau la teveu, cu moacele anulate de tot de imaginile lui king telly?
asta e oferta publica. peste tot. paine si circ (plus floricele, bien sur!) ca sa pseudogandesti. la pachet cu filmu’, iti dau si clisee preambalate pentru chestia asta.
ha! de asta eu fac cumparaturi numai online si vad filme numai acasa pe proiector 🙂
W.E, io mulţumesc. Avem şi noi moluri şi multiplescuri din astea, dar de astea ştiu cel puţin să mă feresc, că le vezi de la 10 kilometri cât de groaznice sunt. Ăsta pe vremuri fusese un cinemau normal pe strada Doamnei, îi zicea Luceafărul, pe cuvântul meu, Luceafărul, îţi dai seama? Adevărul e că numele cinemaurilor erau cândva geniale: Patria, Luceafărul, Gloria. Acuma nu-i mai zice aşa, i-au dat un nume cretin care nu înseamnă nimica.
Eva, nu sunt de acord. Oamenii înghit ce li se serveşte. De adaptat, asta e, ne adaptăm, totuşi, faptul că ne adaptăm la prefigurările iadului are ceva reconfortant 🙂
Gicu, Pinocchio, mi-aţi dat o idee de leapşă: cum îţi imaginezi raiul & iadul. Dar o mai ţin niţel, ca să apuc să scriu şi eu un post despre cum îmi imaginez io raiu.
Împricinatul de Corn: poate ăia cu muianele care-mping la cărucioare sunt draci.
Christina: da, da calculatoru nu puteai să-l iei online 🙂
Ma tem ca nu am alta solutie decit *smile* sa redeschid discutia despre postmodernism. Hai sa zicem asa:
Exista un domn pe nume Geert Hofstede care a inventat un chestionar care masoara cultura. La chestia asta puteti sa protestati cit va tin baierile si puterile, dar mai aveti putina rabdare, stimabililor. Am incercat si noi sa masuram cultura in Romania. Esantionul a fost o adevarata opera de arta: mare, omogen, tot ce isi poate dori omul de stiinta social. Buuuun. Si cind ne-am apucat sa prelucram rezultatele, ce-am gasit? Alfa lui Cronbach era sub .20, adica mizerabil. Mai exact, scalele lui Hofstede nu erau reliabile in Romania, desi au fost aplicate la mii si milioane de persoane in toata lumea. (Habar n-am cite.) Si mai exact: O scala se compune din raspunsurile (posibile) la mai multe intrebari, din care apoi se face o medie; si daca scala nu iese reliabila, inseamna ca fiecare intrebare masoara altceva si nu merg toate in aceeasi directie, deci media nu are sens si semnificatie. Ei, si de ce s-a intimplat asta?
De exemplu, intreaba domnul Hofstede: Va este importanta siguranta la locul de munca? Indiferent care ar fi raspunsul, tot dumnealui il baga in oala numita “individualism vs. colectivism”. Inutil sa mai spun ca in Romania siguranta la locul de munca inseamna ca de acolo te intorci acasa asa cum te-ai dus, adica intreg la trup si la minte, si sanatos. (Ca sa nu mai vorbim de interpretarea cu somajul.) Ei nu, pentru Hofstede asta este individualism. Si asta inseamna, largind mai departe orizontul de observatie, ca valorile pe baza corora Hofstede masoara cultura sunt postmoderne, pe cind cele masurate de noi… probabil ca numai moderne.
Cam tot asa si cu blazarea celor care imping la carucioare in supermarketuri. Sa va spuna Tapirul cum e cu blazarea postmoderna 😉
PS Cuvintul “muian” imi displace teribil.
Păi cuvântul ăsta nu avea intenţia să placă. (Culmea, mie mi-a plăcut)
Da, stiu ca aveti si “voi” mall-uri si multi-plecsuri (solare astrale si alte celeste). Evit cu indaratnicie orice mall in Romania. Aici ma mai duc, ca tre sa mai imi iau o carpa sa o pun pe mine. Oricum, mall-ul la America mall-ul la Romania. La fel si cu multiplexuri. O singura data am fost destul de aproape sa intru in unul din Cta. Dupa care m-am razgandit si m-am dus sa mananc o shaorma in Pta Ovidiu. Acum pocesc cel mai misto parc din Constanta cu un mall din asta! L-au pus exact in fata (peste lac) de o bisericuta din lemn. Initial au vrut sa il puna in parcul de langa Gara. Ce conteaza ca sunt chestii grecesti si romane pe acolo, niste oale si ulcele.
Da, Luceafarul, Patria, Scala le stiu cam pe toate, cum nu! Din 1987 pana in 1996 am haladuit prin Bukres. Mistoace nume!
nu stiu dom’ne cum ie cu blazarea, io nu’s blazat. Doar buzat 🙂 Am aflat de la Patapievici ca as fi mai degraba modern tulburat, na.
Acu’, cu Cronbach si alea, Cronbach nu ie cel mai bun criteriu. Incearca Rasch, mult mai bine. Iar scala care nu e reliable nu inseamna ca masoara altceva 🙂 Inseamna ca ce masoara nu masoara cu prea mare precizie (aialalalta ca masoara altceva s-ar chema scala invalida). O scala foarte reliable (cu un alfa de 0.99 sa zicem, in cazu’ in care inca ne place de Cronbach) poa’ sa fie total crap de fapt si sa masoare aiurea. Sau sa nu masoare. Adicatelea, o scala reliable poa’ sa fie invalida. Si de fapt si invers, de exemplu daca masori distanta de acasa la munca cu pasul instrumentul e tare valid (ca masori distanta indeed, nu altceva), da’ nu foarte reliable.
Asa. Ce mai era? Aia cu scala cu intrebarile mergand in aceeasi directie – iegzista si corelatie negativa, statistic vorbind, deci teorectic ai putea avea o scala cu itemuri mergand in directii opuse. Trebuie ce-i drept sa recodezi intrebarea sa mearga in aceeasi directie (Stata de exemplu face asta automat, asa e de desteapta). S-a cam demonstrat insa (cu Rasch :-)) ca itemurile care merg in directii opuse, adica alea negatively worded fata de alelalalte positively worded nu prea se pupa pentru ca de fapt cica sunt doua dimensiuni paralele pentru orice masuram. De exemplu nu e numai o axa nefericit-fericit ci una putin fericit-tare fericit si alta putin nefericit-tare nefericit.
Asa ie ca am scris prea mult?
dom’ne, daca mall-ul pot sa il mai evit (ca Corvallisul cica e enviromentalist si nu a vrut mall-uri – prostie cat ei de mare, ca in schimb au Winco si Fred Meyer cat un cartier intreg), multiplexu nu prea pot ca daca vreau sa vad si io The Revenge of the Sith pe ecran mare nu pot sa ma duc la cinema Lumina sau Muncitoresc, nu am decat Carmike,
Ca tot am vorbit (eu) de Corvallis si WE de o bisericuta ce ar fi trebuit sa fie mai protejata, sa imi vars si io naduful pe americani care au naivitatea sa incerce sa preserve ce pot si ei din trecutul lor “istoric.” Asa se face ca podul de fier, urat cu draci, construit pe la anii 20 sau 30, care iese din Corvallis pe o singura banda (imaginati-va traffic jam acolo, ca asta e altceva ca ma scoate din pepeni, traffic jam si invartit o ora dupa un loc de parcare intr-un orasel prapadit de 50 mii) nu a putut fi demolat si construit altu’ mai lat pentru ca e vezi -Doamne monument isoric. Asa ca au cheltui un milion de dolari si un an de lucrat noaptea ca sa il vopseasca.
Iar bat campii, nu’s ce am azi.
Mie toate cumparaturile mi se par infernale, in general. Cu mici exceptii. Uite ca mai am o idee de post (cu leapsa) la mine acasa. Amicele mele concluzioneaza, pe rand, ca-mi lipseste sigur o gena femenina.
La -super, -hyper nu ma duc deloc. Ce e naspa e ca tot io tre’ sa fac lista de cumparaturi si am invatat ca e bine sa dau toate detaliile (marca, culoare, marime, etc) ca sa nu avem discutii poorma. Dar mi-am facut o lista template (inclusiv dupa navigatii pe net) si o iau la bifat. E drept ca mai exista si telefoanele mobile (vedeti acum cu ochii mintii barbatul pironit in fata raftului de patrunjel, condimente si absorbante incercand nauc sa priceapa). Eu urasc insa si telefoanele, mai putin aparatul ala antic si nefunctionala care se gasea odata la cabana Curmatura.
Multiplescuri d’alea nu avem in Ploesti. Moluri da, dar o singura data am mers, trasa de amica Myreya.
A mai ramas doar un cinemau (cinemascop), Ploesti pre numele lui, cu musamale tocite, cu plus lucios, soareci prietenosi, draperii grele si rosii dupe care te poti strecura fara belet. Te poti aseza unde vrei, poti pune genunchii pe scaunele din fata, auzi des indemnuri mobilizatoare de la cinemaspectatori, poti fosni pungi de pufuleti si trozni dropsuri in dinti, poti sa te asezi in ultimele randuri sau in stal ca sa-ti amorteasca mainile sau buzele, dupe caz. Cel putin asa era ultima oara cand am fost acolo. Eram insarcinata cu Miru si am vazut un thriller cu sharonstone la care am ras copios doua ore. Am vrut sa ma duc recent la busola, in iarna, dar fi’miu m-a sfatuit sa nu, ca trebe manusi, galosi, fular si aparatoare de urechi lanoase.
In Bucuresti imi placea un cinemau la Cotroceni.
La cinemateca au facut tot mall?
Gicu mi-a rascolit neste memorii prafuite. Chiar asa era la Hale. Carucioarele alea. Si piroanele alea. Si carligele. Si zgomotele. Si tiu minte, eram mica, pe vremurile alea de lipsuri, am intrat in Hale sa luam pui si cartofi si aia au incuiat efectiv toate usile sa nu mai intre si altii de afara. Parca eram infractori. Brrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrr!
nu numa’ că-l văd cu ochii minţii pă bărbatu’ ăla cu ochii pironiţi pă lista dă bucate pân magazin… câteodată îl trăiesc în direct. el are ochii holbaţi şi îi mişcă repede-repede, dă pă lista primită d’acasă, pă rafturi şi înapoi.
nu suport mobilul, da’ mi-aş lua o cameră mică dă tot, să mă dirijeze nevas’mea d’acasă, sau dă unde o fi, pân magazin: “ia-o la dreapta şi vezi că pă raftu’ ăla dă jos găseşti smochine… nu, nu ALEA! vezi că-s alelante mai dulci şi mai ieftine…”
Tapire, merci pentru consultatie. Ceva imi aduce aminte de Max Frisch, “Don Juan sau Dragostea pentru geometrie”. In cazul de fata pentru Cronbach si Alfa. Am sa-titi ascult sfatul, o sa ma interesez de Rasch. Si e foarte bine ca nu esti blazat.
La cumparaturi, obisnuiesc sa ma invirt prin zona de aprozar, sa vad ce se gaseste mai interesant, si sa compun reteta pe loc. (Asta mai ales de cind am impachetat cartile de bucate in cutii de carton si le-am transportat deja, daca nu ma insel, la noul domicil.) Iar cind se duce domnu’ Inginer la cumparaturi fara mine, il las sa si gateasca tot el, atunci chiar ca nu sunt discutii. Decit: Vai, dragul meu, felul asta de mincare este un triumf! Si: Cred ca am putea sa deschidem impreuna un restaurant de lux. Etc., etc.
Pentru Gicu si Madelin, imi sta, ca de obicei, pe limba un citat din memorie, nici nu mai spun din cine:
“oare cine or fi locuitorii acestei lumi? se intreba
si intra in macelarie. jumatatile de porc ii dadura binețe in cor
ochii albastri intens le inghetasera de tristete, de alienare, de dor
macelarul insusi imbujorindu-se il apuca de’un pseudopod si-l jertfi…”
Dle Corn, marturisesk spashit ca si io o mai comit. Mai putin ca-nainte vreme dar orsicatusi, ma mai trezesc ca stiu io sigur care smochine ie mai dulci si care rosii ie mai coapte si care curatator de baie mai smecher decat ala de bucatarie. Cre’ ca mi se trage de la radiatii, zic si io. Sau o fi de la Venus? Da’la cumparaturi tot nu ma duc! Mi-amintesc de una din rarele mele incursiuni la interex, am pus in cos pana aproape l-am umplut si la coada la casa mi-am dat seama ca n-am la mine decat cincisutedemiideleivechi si am pornit cu carutul inapoi pan magazin sa pui toata marfa fiecare la locul ei. Mie mi s-a parut funny nustu la lucratorii aia in rosu care se holbau la mine…
domne, io recunosc ca ma pricep la cumparaturi. Le vad, le cunosc. Nu’s, poate tot de la radiatii (Cif amicul meu din liceu spunea, uitandu-se la generatiile mai noi cu un cap mai in sus ca noi, “da, ba, da’ noi suntem generatia Cernobâl”). Numa’ ca acum sălăşluiesc cu jumatatea mea care e japonezoaică si mai bine o las pe ea sa aleaga. Desi tot io aleg in multe cazuri. PLus ca ne ducem la grocery market parca ne ducem la galeriile de arta de fiecare data. E complicat. Da’ urasc cumparaturile.
Hypermarket dom’ne, da. Aici nu’i zice asa da’ tot aia e.
Alta boala care a dat pe americani (dupa boala fat free si aia cu watch the carbs) e aia cu mancarea organica. Acum totul e organic, pana si sevenup (“zup” cum se mai zice), si am vazut chiar rogojini pe pus pe jos, cica organice. Pe cuvant de onoare, o sa fac poza cand mai gasesc. Nimeni nu vede ironia productiei-de-masa-organice. Piata a prins repede trendul (sau l-a lansat?) si a virat imediat.
Ca tot am vorbit (eu) de Corvallis si WE de o bisericuta ce ar fi trebuit sa fie mai protejata, sa imi vars si io naduful pe americani care au naivitatea sa incerce sa preserve ce pot si ei din trecutul lor “istoric.” Asa se face ca podul de fier, urat cu draci, construit pe la anii 20 sau 30, care iese din Corvallis pe o singura banda (imaginati-va traffic jam acolo, ca asta e altceva ca ma scoate din pepeni, traffic jam si invartit o ora dupa un loc de parcare intr-un orasel prapadit de 50 mii) nu a putut fi demolat si construit altu’ mai lat pentru ca e vezi -Doamne monument isoric. Asa ca au cheltui un milion de dolari si un an de lucrat noaptea ca sa il vopseasca.Iar bat campii, nu’s ce am azi.
Posibil sa fi fost earmarked. Cine stie cine a votat banii aia.
Oricum, in perioada aia se construia urat cu draci, majoritatea art-deco asa este ea. E si in Long Beach o cladire inalta, un fel de pseudo-gotic, tot in anii 20-30 facut – cu gargoii de rigoare. Si reconditionat zilele astea, ca cica le picau gargoii. In capetele sinucigasilor de buna intentie.
Cladirea nu stii prea bine la ce foloseste: adapostit oamenii, adapostit depresivii sinucigasi pana se arunca, sau adaptostit oamenii normali pana devin depresivi sinucigasi.
i-auziţi ce explicaţie mi-a dat un nene! cică lumea e fericită la hypermarketuri pentru că e aşa de ocupată în rest, încât doar acolo îşi mai pot parcurge ritualurile gregarităţii – se referea la socializare, băh!
Până acum n-am reuşit să socealizez în hypermarcheturi. Oare cum se face? Mazărea la borcan e un subiect bun de conversaţie de început?
mda, mai ales aia care se gregarizeaza intre rafturi cu carucioarele ocupand tot spatiul. Sau in fata iesirii.
Cel mai tare imi place cand o apuca pe casierita socializarea (li s-o fi spus la training).
Aiurea, nu socializeaza nimenea,
La colt la alimentara ma mai opresc cu vecina de jos sa vorbim de lectii de dans, varza calita si soacre.
La BIG poti vorbi lejer cu toata lumea (mai ales cu navetistii).
La magazinele de treisopt se face chiar comisie daca ceri parerea.
Dar la super-hyper toata lumea impinge la carutele alea, in lumina aia neonica si aerul aseptic si priveste doar iniante. Sau in listele alea, whatever. Cel mult se injura cand se lovesc carutele unele de altele (ca ele ar vrea sa socializeze, saracele).
touché, dulce mahala. rezonez vibrant la paseismul dumneavoastra. mai putin la ‘batranul soarece’, il umanizati, simt asta, si totusi.
hamericanii mai gregarizeaza, ca la ei luciul de hypermarket s-a tocit demult. Se intalnesc printre rafturi si isi belesc fasoalele unul la altul de zici ca e cea mai fericita zi din viata “haaaaaaaaai! how are you? Oh, grrreat!!”, like they give a shit.
Dar in schimb aici ma apuca lesinul la farmers’ market. Io obisnuit cu tarabele de la Hale, cand m-am dus prima data (e numai sambata) si-am vazut…. Dom’ne, zici ca e evenimentul monden al anului, care mai de care mai snob (american style), cu aere de vai-ce-minunat-si-ce-natural-si-organic-e-totul, 40% din ei plimband catei. Nu mai spun ca unuii (unele de fapt, coconeturi) se imbraca de zici ca sunt gradinaresele lui peste, cu palarie de paie si cos de rachita si şorţ de-mi vine sa urlu. Si cumpara doua mere si un mărar si trei prune si au un aer de parca ar fi inteleptii de la Sion dupa ce au mai pus programat trei secole ale umanitatii.
Asta si pentru ca s-au saturat de hypermarketuri, mai monden acum e la farmers’ market si la Co-op.
Au inventat americanii cooperativele???
K., cred că mai curând mă şoricizez pe mine.
ăhă, dă dămult.
Si coperativa asta arata înăuntru egzact ca la coperativă la Nilă. Expre, evident.
Simbata trecuta am intrat la Obi sa ne uitam de jaluzele pentru noul domicil. Ne-a agatat o tipa la vreo 30 de ani, foarte politicoasa, ca are nevoie de ajutorul si sfatul nostru si ca ne ajuta si sfatuieste si ea pe noi daca poate. Era vorba tot de jaluzele. Domnu’ Inginer a inceput sa o intrebe ce mai are prin casa, apoi ne-am dat amindoi cu parerea o vreme si a fost multumita. Pe urma am inversat rolurile, si si-a dat si ea cu parerea in chestia noastra. Cred ca am fost si noi multumiti, dar intre timp ma tem ca am uitat sfaturile. Never mind, socializarea conteaza.
Vezi, Vlad, jaluzelele sunt mai efective decit mazarea la borcan. (Pentru mai mult insight s-ar putea incerca si mazarea la conserva.)
Mie imi place chestia cu jaluzelele. Si io v-as fi intrebat daca va zaream prin magazin, creca inspirati incredere. Da’ da-o-ncolo de treaba, mazarea la borcan ie complet neinspiratoare. Ce sa socializezi cand cumperi mancare? poate sa faci schimb de retete. Sau sa devii “demos queen”, ca Jenn din Corvallis. Desi are calendarul cam gol. Sau poate nu vaz io.
Buey, la cooperativa aia ie neste chestii cu viziune, misiune, principii directoare, politici, proceduri, procese, obiective cunatificate, indicatori de performanta, ma impusc.
tapirule, te invit in europa pentru un crash course de ipocrizie si fatarnicie europeana.
chestia cu “hi, how are u” are o explicatie antropologica. are o componenta de appeasing, de calmare a interlocutorului, sa nu scoata ala pistolul. si da, este expresia “taraneasca” a americanului mediu. pe aici la LA nu e niciun hi, how are you. doar cate un student “prajit” plimbat in carut de cate 2 colege de-ale lui urla dupa mine:) fapt adevarat, intamplat si documentat. inca unul, cand niste studente voiau sa cumpere niste vodca si cand m-au vazut s-au inverzit.
asa ca, nu e chiar asa cum zici este peste tot.
Ah, mi-aduc aminte, am socializat şi eu o dată la Carfur. Intrasem să cumpăr doar un bec, sincer, nu cunoşteam un magazin mic de unde să iau becuri, cred că magazinele de “electrice” nu mai există. Aşa că mi-am luat, nu cărucior, ci un coş mic de plastic. În fine, iau eu becul, scap cu viaţă de o uriaşă maşină de spălat pe jos care m-a fugărit un raion întreg, scoţând un muget asurzitor în timp ce conductorul ei răcnea la mine “PEAARDON, PEAARDON”, ajung la casă gâfâind, plătesc becul, şi dau să plec. Moment în care sunt placat de doi badgarzi şi o badigardă transpirată, care îmi smulge coşul de plastic din mână: “NU AVEŢI VOIE CU COŞUL DE PARTEA ASTĂLALTĂ!”. M-au lăsat să plec după ce le-am jurat plângând că nu voi mai încerca vreodată să trec de casă cu coşul de plastic.
n-am prea inteles cu studentul parjit (plimbat in carut? – astia din Corvallis cred ca sunt mai in urma cu trendurile, ca nu vazui nimic de genu’ asta);
aia cu hauareiu-ul antropologic, nu prea tine, japonezii de ce nu se hauaiuesc antropologic? Ca si ei aveau sabii. Sunt mai sobri, nu fals-ranjit ca americanii.
Eniuei, orice comportament are o cauza, asta nu mi face pe americani mai simpatici.
Vlad, si dupa aia? “si-am jurat ca peste dânşii să trec falnic, fara păs/si din coşul lor de plastic sa dau calului ovăs” (am incercat sa bag papagalul – mai ai, chiar? – in poezie, da’ imi strica ritmul, prea multe silabe)
oricum, cea mai socializare la magazin se facea tot in socialism, cand asteptai sa bage ce-o aduce.
azi am limbariţă…
heniuei, apropo tot de mol, am gasit la mosu pe blog o poza haioasa, asta. Madlin nu se incadreaza in trend zice ea. Toshiko in schimb a rasuflat usurata ca nu e singura, desi nici ea nu se incadreaza la chelutieli, da’ la timp si traseu da.
io cred aşa : socializarea are loc dân cauza instrucţiunilor dă pă etichete. omu’, fiinţă adaptabilă la mediul cel prea intransigent, simte nevoia să schimbe informaţii pă cât poate iel dă des, ca să-şi bage câte-un upgrade periodic. şi, cum ăştia s-au apucat să ne reînveţe ABSOLUT orice (cum şi ce să mâncăm, unde să defecăm şi cu ce hârtie, în ce fel e sănătos să ne încălţăm, care sunt premisele şi condiţiile tehnice ale secsului deviant, cum să stăm pă scaun, cum să râdem, cum să spunem Bună ziua, cum să ne uităm în zare, şi câte şi mai câte), ei bine, având în vedere, deci, că ăştia ne învaţă TOT, atunci oamenii schimbă impresii despre informaţiile conţinute pă etichete, ca să nu se comporte natural by default, ca să preiau sintagma lu’ permafrost.
p.s. : natural = inadecvat, conform noilor trenduri. nimic nu mai e lăsat în plata Domnului pentru că we are in control, aren’t we?
te fac ăştia, ai naibii, să crezi că faci şi tu parte din “we”, în mă-sa!