În lumea de azi, ca şi în cea de ieri, există locuri care sunt presimţiri sau reflecţii ale iadului. Nu mă voi ocupa de acele locuri care sunt în mod evident cumplite (câmpul de luptă, deşertul foametei, etc.), ci de cele în care diavolul este camuflat în banalul cotidian şi necesită descifrare, precum în hierofaniile eliadeşti.
Unul dintre aceste locuri, am mai spus-o în alte părţi, este hypermarketul. Rafturile infinite cu biscuiţi (îngrozitor!), felul în care fiecare suntem nevoiţi să ne împingem căruciorul, pentru care în prealabil plătim un simbolic obol, faptul că nu ni se permite să ne târguim, coada unde, pierzându-ne orice identitate, aşteptăm ca toate cumpărăturile noastre, de fapt toată viaţa noastră în detaliile ei intime şi mărunte, pâinea, vinul, cărţile, chiloţii, prezervativele, dovleceii, hârtia igienică, carnea crudă, medicamentele fără prescripţie, laptele pentru copil, totul, totul trece prin mâinile indiferente ale Casieriţei, care ne măsoară şi ne judecă fără simpatie, compasiune sau dispreţ, doar indiferent, încasând preţul dinainte stabilit de entităţi al căror nume nu îl cunoaştem. Cu siguranţă, oboseala infinită pe care o simt la ieşirea din hypermarket e prefigurarea celui mai rău destin al omului.
Mai există şi altfel de locuri, şi pe unul l-am descoperit ieri, când m-am dus să văz un film, într-un cinematograf unde nu mai fusesem de mulţi ani. Între timp, fusese renovat complet şi îşi schimbase şi numele.
Cinemaurile unde merg de obicei sunt cam aşa: vechi, familiare în ceea ce priveşte întunericul şi mirosul, cu plasatoare grăsuţe şi fără vârstă care îmi iau beletul cu totul şi îmi zic să mă aşez unde vreau, ceea ce şi fac, cinemauri mai ales goale dacă n-ar fi freamătul prietenos al vreunui bătrân şoarec, cinemaurile unde taică-meu m-a dus să văz “La Traversée de Paris” acum douăzeci de ani, unde în studenţie io şi o gagică la o întâlnire ne-am ţinut de mână tot filmul de ne înţepeniseră şi ne dureau rău braţele, şi care, deşi poate retapiţate (cinemaurile, nu braţele), nu s-au schimbat esenţial.
Acesta însă se schimbase. Avea două case de belete, înlăuntrul erau baricadate casieriţe tinere care îţi vorbeau metalic printr-un difuzor, şi îţi indicau semne ermetice pe un fel de ecran de calculator, în care eu însumi şi gagica eram, într-un viitor apropiat, două puncte care clipeau, galbene. La intrare, panouri mari în care eram tutuit şi mi se spunea că nu îmi este permis să-mi aduc mâncare şi beutură. Desigur, un mod camuflat de a zice lasciate ogni speranza, voi ch’entrate. Până la urmă am plătit biletul, mult mai scump ca în alte părţi, şi m-am bucurat când am văzut ciungile rotunzi la distribuitoarele de ciungi. Nu erau însă ciungi, ci dropsuri. Nişte dropsuri imense, care îţi ocupau toată cavitatea bucală şi te împiedicau definitiv să mai vorbeşti pe parcursul a mai mult de o oră.
Coada considerabilă de afară era reluată înăuntru, către o tejghea unde se vindeau, la preţuri triple, floricele, suc şi ceva ce habar n-am ce erea, dar părea sinistru, pe nume “nachos”. În cuve mari, transparente, mii de floricele se zbăteau disperate sub imperiul unor forţe mai mari, şi mă întrebam dacă eu sunt singurul hermeneut care îşi dă seama că şi noi ajunseserăm ca ele, floricele într-o cuvă mai mare. Deşi tare aş mai fi ronţăit nişte floricele din astea simbolice, coada era prea mare, şi în sală deja se stinsese lumina, aşa că am intrat. Coridorul era subliniat cu nişte linii roşu-aprins, numerele rândurilor străluceau cu aceeaşi nuanţă infernală, şi în sfârşit ne-am aşezat pe locurile prestabilite cu precizie, împlinind profeţia ecranului de calculator pe care, dacă vă mai amintiţi, sclipiserăm galben. Căci în iad nu există liber-arbitru.
Credeţi domniile voastre că a început filmul, pe care dăduserăm bani grei, ca să ne salveze de realitatea oprimantă? Nu: AU ÎNCEPUT RECLAME. Acum câţiva ani, la primele mele contacte cu blogosfera, am descoperit nenumărate site-uri despre “advertising”, “branding” şi “media”. Iniţial aiurit de limbajul ăsta nou şi de mormanul de poze, am înţeles repede că tot despre reclame era vorba, şi am fugit mâncând pământul (de-abia mai târziu am aflat că blogurile poa’ să fie şi altceva). În banalul cotidian, nu există o prefigurare mai clară a dezumanizării, a amăgirii, a pierderii libertăţii, decât reclamele. Nu poţi fugi de ele. Au intoxicat de mult şi medicina în care cică lucrez, şi deunăzi am văzut panouri publicitare pe o turlă în renovare a Bisericii 11 iunie, şi trebuie să fii pe vigilent, să-ţi păzeşti virtutea, altfel ajungi în hypermaket.
Aşa că am stat nene să vedem reclame şi nu puteam să protestez fiindcă aveam în gură un gigantic drops.
Inutil să vă spun că în acest cinemau nu existau agreabile cotloane şi, fiind plasaţi într-un rând ticsit de oameni, nu era loc de tandreţuri. Fiind un cinemau “digital”, nu am avut pârâiturile liniştitoare ale proiectorului, n-a existat peliculă ca să se topească, ca să ne dea timp să mergem să ne dezmorţim şi să facem pipi. Iar în loc de mirosul familiar, amintind vag de trenuri şi de pluş vechi, în loc de atingerea delicată a şoarecului care culege floricele scăpate pe jos, am avut răsuflarea de gheaţă a aerului condiţionat.
