Există o legendă al cărei sâmbure de adevăr e îndoielnic, despre cum o matahală bărboasă şi cu ochii albaştrii, venită poate din Persia, poate din India, şi pe care o chema Bodhidharma, întreprindea o plimbare, acum 1500 de ani. Plimbându-se el, ajunse la o mânăstire budistă, unde călugării erau tare mizerabili, malnutriţi şi bolnavi. Bodhidharma s-a oprit la mânăstire, şi a început să privească un zid. De ce privea Bodhidharma zidurile, au fost multe teorii, dar nimenea nu ştie precis, cert este că îi plăcea foarte mult. De exemplu, la acea mânăstire a stat 9 ani să privească zidul. După care a plecat, brusc, să moară sau să facă altceva, şi a lăsat în urmă nişte manuscrise misterioasă în limba Indiilor. Deja asta era foarte ciudat, întrucât Bodhidharma dispreţuia cărţile de orice fel, preferând învăţăturile orale. Unul singur s-a păstrat, Yijinjing. Vorba vine s-a păstrat: se spune că textul original era aşa de greu, încât era intraductibil. Un călugăr indian, încercând să facă ce scria acolo, s-a trezit că trăieşte 300 de ani şi devine tot mai puternic. Un savant, studiind atent manuscrisul, a conchis că numai un ţăran prost ar fi putut să scrie aşa ceva. Cât despre călugării bolnăvicioşi din mânăstirea care se chema Şaolin, tot ce-au putut să facă din manuscris, a fost nişte stiluri de luptă, din care unele îţi confereau invincibilitate, de exemplu, făceai un semn cu mâna către adversar, fără să-l atingi, iar ăla cădea pe jos, mort şi cu organele interne făcute piure. Poate că bărbosul cu ochi albaştri care dispreţuia cărţile, care a adus budismul Zen în Orientul Îndepărtat, şi care, poate, nici măcar nu a existat, a vrut să lase o lecţie despre cum totul este o aiureală.
N-am chef de nimica. Azi aş fi putut fi la munte, dar am dat vina pe deştul fracturat ca să nu merg, deşi tare mult mi-aş fi dorit, dar sunt un pantofar în stadiu foarte avansat, şi mi-e teamă că la cît de distrat sunt, mă aşteaptă o râpă pe undeva. Sigur, n-aş vrea să treacă viaţa asta fără ca io să fi ajuns la munte, dar se pare că sunt bucureştean într-o asemenea măsură încât mai curând ar ajunge la munte un bloc din Rahova.
De ceva timp plănuiesc un roman. De fapt, plănuiesc e mult spus, în realitate, tare mi-aş dori să scriu un roman dar habar n-am ce să scriu în el. O dată l-am şi visat, era gata şi era neasemuit, însă normal că la trezire dispăruse cu totul, şi de fapt, mult mai probabil e ca eu să fi visat doar senzaţia aia pe care o ai când citeşti un roman foarte bun, şi să fi inventat, în vis, romanul, ca pretext, doar ca să îi explic existenţa ei absurdă de senzaţie. Acum vreo două săptămâni, mi-a trecut prin cap şi despre ce aş putea scrie, şi anume despre un trib de balauri, şi chiar m-am apucat să scriu un paragraf, după care m-a cuprins o lehamite teribilă. Care revine de fiecare dată când mă plictisesc şi îmi zic că poate aş mai putea scrie ceva la romanul meu. “Bleah, mai bine nu”. De exemplu, uite, azi m-am trezit la ora 8:00 şi e ora 12:00 şi eu n-am făcut absolut nimica, am încercat să privesc un perete şi nimica, mă plictisesc şi aş putea să scriu ceva la romanul meu. Bleah, mai bine nu. De fapt, dacă pot visa senzaţia romanului perfect, o puteţi probabil visa şi voi, şi nu are nici un rost să-l scriu.
Mai am un an şi ceva şi o să rămân fără serviciu, şi atuncea poate mă angajez pe undeva hamal, poate.
