Acum mai multă vreme, împreună cu câţiva acoliţi, într-o mansardă astăzi abandonată, am întreprins repertorierea reţetelor de nemurire. Am găsit câteva, o să le recapitulez foarte pe scurt:
– metode naturale: faci copii, dacă nu, sigur genele tale se regăsesc printre rude colaterale, aşa că nu te pierzi cu adevărat.
– metode artificiale (alchimii de tot felul, Piatra Filosofală în stare lichidă, extractele de Aloe vera şi ceaiul verde cu antioxidanţi)
– metoda găsită din Invenţia lui Morel, a lui Casares: întrucât nicio trăsătură de-a noastră, interioară sau exterioară, nu este unică, nimic din noi nu dispare de tot, putând fi regăsit la altcineva; teoretic, e posibil să reconstituim un om din trăsături împrăştiate pe la alţi oameni, aşadar, avem deja un fel de nemurire fragmentară. Cel puţin până dispare omenirea cu totul.
– metode clasice: ajungi în Rai, în Iad, sau te reîncarnezi, sau reînviezi.
– metode romantice: te chinui să devii celebru, ca să persişti în amintirea colectivă (enunţul lui Lulu:”am sa traiesc pana cand va muri si ultimul om care isi aminteste de mine. Apoi vad eu ce fac”). Legile fizicii te scutesc de acest efort: văzută de pe o planetă situată la 100 de ani lumină, bunica mea trăieşte şi are acum 2 ani.
– metoda iluziei timpului: întrucât trecutul şi mai ales viitorul nu au o existenţă reală, dacă eşti în viaţă în clipa prezentă, singura existentă, eşti deci, nemuritor.
– eterna reîntoarcere: dacă timpul este infinit, atunci sigur va veni o vreme în care toţi atomii din univers se vor rearanja exact ca în ziua de azi, şi atunci o să o tot luăm de la început. Sanchi. Contrazice principiul entropiei, însă e adevărat că, într-un timp inifint, principiile statistice nu se mai aplică.
– clonarea. Singura metodă originală, adusă de progresul ştiinţei. Reuters ne informează că în Coreea de Nord, dacă ai mulţi bani, poţi opta să-ţi clonezi la nesfârşit căţelul iubit, ca să îl ai permanent alături.
– metoda rezultată din experimentul sinuciderii cuantice, sau cum a supravieţuit pisica lui Schrödinger, asta dacă ipoteza lumilor multiple, a lui Everett, e adevărată (rezumat: te bagi într-un compartiment plin cu dinamită, conectat la un detonator care e activat de dezintegrarea unui singur nucleu. Cum nucleul are şanse 50% să se dezintegreze, conform fizicii cuantice pe care nimenea nu o înţelege dar despre care toată lumea îşi dă cu părerea, şi a ipotezei lui Everett, într-o lume, vei muri, în cealaltă, paralelă, nu; repetând la nesfârşit experimentul, va exista mereu o lume în care vei supraivieţui, deci vei fi nemuritor.)
Cam atât găsisem noi atunci. Slăbuţ, recunosc. Motivul pentru care scot subiectul de la naftalină, riscând să-i plictisesc pe puţinii mansardieni care mai trec pe aici, e ca să supun problema marelui public, să nu se zică cum că ne-am ţine în secret de tot felul de practici misterice. Aşa că, stimate cetitoriule, ce reţete de nemurie mai cunoşti? Te rog din suflet, împărtăşeşte-le cu noi!
Sa reusesti sa controlezi gena care produce telomeraza 😀 Asa umbla vorba in unele cercuri medicale. Cica in felul asta, celulele ar putea fi programate/controlate sa se divizeze cat trebuie, cand trebuie si unde trebuie fara sa mai prolifereze ca tampitele si sa dea in cancer.
Dar crezi ca e o idee buna? Tind sa cred ca oamenii functioneaza mai bine cand au un deadline 🙂
‘Te rog din suflet’-ul de la sfirsit este doar o vorba sau you really mean it?
Pentru ca daca nu e doar o vorba, inseamna ca avem un suflet, inseamna ca putem crede in nemurire, inseamna ca nu trebuie sa vorbim de clone, de glorie si faima eterna, si nici de timp.
Daca este doar o vorba: interesanta alegere pentru inchierea unei astfel de postari:)
alt L, mulţumesc, la telomeraze nu mă mai gîndisem. Cât despre deadline, se prea poate să ai dreptate, însă nu e obligatoriu. Cât despre critica dumitale, se prea poate să ai dreptate, de altfel problema a mai fost discutată pe acest blog şi îi voi adresa o posibilă soluţie într-o proximă însemnare.
Klara, probabil că sufletul nostru e cel care tânjeşte după nemurire. Sau după moarte? “Niciodată toamna nu fu mai frumoasă”…
ok, cu clonarea. da’ iea e valabilă doar pentru trupul nostru cel dân carne. da’ cum naiba clonăm un eu mental, însă?
Aaaaah, ce ierea sa zic si io exact la fel. De fapt am mai zis, pe cand se discuta ceva cu unicitatea eu-lui. Si ceam io ca nici doi gemeni identici nu-s la fel. Nici o clona, iata. Am io o banuiala ca clona aia iese mult mai aproape de perfectiune decat tine, asa ca, forget about it, cel putin in ce ma priveste.
Nemurire: sa creezi frumosul, sa creezi pur si simplu. Sa inventezi o roata. Sa desenezi un flutur. Sa iubesti, sa iubesti, sa iubesti. Dar tot timpul, nu cu intrerupoeri, ca nu stii, Doamne fereste, cand te loveste. Tu-ul imbibat cu cuante de iubire e indestructibil, in milenii si milenii…
PS
Cetesc acuma Marte Verde, din seria Marte colorat. Acolo se descoperise tratamentul anti imbatranire, reparare de ADN-uri defecte, etc. Oamenii traiau 1000 de ani. Nu mai aveau voie sa are (vorba Mirunei) copii, demografia, bat-o vina. Singura chestie de-mi placu la nebunie din toata faza asta (ca io intr-o lume fara de copii n-as putea trai) sunt secventele de genul: \”Michel si Maia si-au sarbatorit a 150-a aniversare. Au plecat pe Pamant, in Aix-en-Provence. Se plimbau pe langa valuri, seara dansau, mancau la o cafenea linistita apoi urcau in camera lor cu balcon forjat, faceau dragoste, dormeau, iar faceau dragoste…”
pai aia cu sufletu’, a rezolvat-o frank herbert 🙂 Sufletul clonei (sau al unui ghola, adicatelea unu’ clonat din celulele lu’ unu’ care a murit) e undeva ascuns in “The Language of God”, trebuie numai gasite metodele de relevare.
(asta e din seria asimov versus herbert, despre care i-am promis ieri lui vlad, la un ceat, ca o sa lansez o leapsa. Gimme two or three days.)
In primul rand mi-ar fi placut sa am mansarda mea.Dar pot sa visez ca traiesc intro mansarda,nu?Mai ales ca nu mai sunt tanara si nu stiu cat mai am de hoinarat prin aceasta lume vazuta si nevazuta.
Despre o reteta a nemuririi nu stiu ce sa spun.Cred ca orice om se gandeste intro oarecare masura la nemurire,chiar daca nu recunoaste asta.Unii spun ca au facut copii,au plantat copaci sau au construit ziduri trainice.
Eu,in acest moment gandesc ca deoarece existam suntem nemuritori.Ceva ramane din noi pentru totdeauna si cand vom fi oale si ulcele sau pulbere de stele.
Nu stiu de ce,dar am impresia ca aici este vorba si despre teama de moarte.
Daca m-am inselat sper ca nu am suparat pe nimeni.Am aici un articol mai vechi ,cred ca e interesant.
http://g1b2i3.wordpress.com/2008/06/21/sa-ne-gandim-si-sa-ne-pregatim-pentru-moarte-nu-inseamna-capitulareci-victoria-asupra-fricii/
cred că reţeta nemuririi e să trăieşti în azi, nu în mâine şi nici în ieri. şi să rămâi pe retina cât mai multor locuri (crezi că, de exemplu, colosseum-ul nu ştie că l-ai vizitat?). zic asta pentru că sunt cele două lucruri care-mi bântuie prezentul şi mi se par, de departe, cele mai valabile.
Happy birthday Mr. Schrödinger, today!
Ma-ntreb cum celebreaza, toti odata sau pe rand?