Într-un comentariu la însemnarea precedentă (la care aştept în continuare răspunsurile domniilor voastre) s-a ridicat, inevitabil, problema neajunsurilor care vin odată cu nemurirea. Mă refer la banala nemurire seculară, funcţie de timp, nu la eternitatea extratemporală, pleromatică, nici la alte ezoterisme. Cum şi Borges şi Heidegger au observat, nemurirea comportă un enorm dezavantaj: într-un timp infinit, fiecare posibilitate devine certitudine. Aşadar, fiecare om nemuritor va face, până la urmă, tot ceea ce poate fi făcut: între noi nu va mai exista nicio diferenţă, nu vor mai exista merite, virtuţi, prin urmare nimic din ceea ce vom face nu va mai avea vreo semnificaţie sau valoare. (Probabil de asta, la intrarea în Rai, ni se ia înapoi liberul arbitru, în eternitate, el nu mai valorează nimic. Tout compte fait, poate chiar ni se lasă, e acealaşi lucru). Omul nemuritor, devenind conştient de timpul infinit pe care îl are şi derizoriul oricărei acţiuni, probabil va alege, din pură inerţie, să nu facă nimic. Până şi această alegere nu valorează nimic, aşa că până la urmă ne e indiferent ce va alege omul nemuritor: viaţa lui seamănă cu o gură plină cu cenuşă.
Reciproc, moartea are enormul avantaj de a da o valoare chiar şi celui mai mărunt amănunt din viaţa omenească.
Dar să rămânem la nemurire. Pentru că ne-o dorim cu atâta ardoare, să presupunem că reuşim să controlăm telomerazele alea. Ce ne facem după primele zeci de mii de ani, când destinul nostru de trântori eterni va fi evident pentru toată lumea?
O primă soluţie ne-o dă percepţia logaritmică a timpului. Pe scurt, pe măsură ce am înainte în timp, l-am percepe ca trecân cu viteză mai mare (ceea ce ni se întâmplă şi azi). Pe perioade lungi, miliarde de ani vor trece în secunde. Tinzând la infinit, omul, văzut din afară, s-ar mişca din ce în ce mai încet, până la totala nemişcare. Care ar fi un fel de moarte secundă, ce ar coexista în mod straniu cu nemurirea. Această soluţie presupune existenţa unui al doilea timp, mai presus decât primul, şi faţă de care acesta din urmă variază, şi în care ne-am regăsi moartea pierdută în timpul fizic. Că acest timp de ordinul doi există, o deducem din percepţiile noastre de zi cu zi.
Intuim însă că soluţia asta e lipsită de demnitate. Să-i transformi pe oameni în nişte idoli de piatră, hm, e oricând preferabilă putreziciunea noastră sănătoasă.
Mai văd însă o soluţie, mai simplă şi mult mai fericită. Tot Borges spune că animalele nu ştiu că mor, deci sunt nemuritoare. Pentru că, într-adevăr, ceea ce pe noi ne încurcă nu e atât moartea în sine, cât conştiinţa faptului că vom muri. Juan Vicente, ciripind vesel în colivie, nu ştie că o să moară iar fericirea lui e deplină, chiar şi când se răsteşte furios în oglindă. Şi, având în vedere că pisica de acum 500 de ani e tot aia de acum, într-un fel animalele chiar sunt nemuritoare. Ori iată, pe ele nemurirea nu le deranjează, nu le face să zacă inerte, şi nu le scade valoarea. Dacă oamenii ar reuşi să devină nemuritori, tot ce ar avea de făcut ca să scape de neajunsurile nemuririi, ar fi să trăiască precum pisicile şi precum Juan Vicente.
E drept că, dacă am reuşi acest lucru, nu am mai avea nevoie de nicio nemurire.
