În ultimele două săptămâni am locuit în Ferentari, aşadar, fiind mai mahalagiu în veaţa reală, am fost mai puţin aici. De abia m-am întors, o să încerc să enumăr câteva dintre ideile principale care mi-au rămas în cap, aşa, la nimereală.
– În Ferentari e mult mai linişte decât în alte cartiere. E drept, aici copii se joacă pe stadă până la două noaptea, dar nu auzi decât strigătele lor, greierii şi vreun căţel.
– În Ferentari, toată lumea se priveşte în ochi. De exemplu în tramvaiu opt. În alte părţi, nu ştii cum să-ţi ascunzi privirea, te uiţi pe geam la maşini, şi orice uitătură directă e un semn de agresivitate. Nu şi în Ferentari. Aici suntem toţi un fel de fraţi, iar tramvaiu opt e o agora unde cetăţenii Ferentariului discută utlimele probleme. De exemplu, moşii în straie de duminică, de Sfânta Maria, discutând aprig chestiunea înmormântărilor (cât mai ia groparu, cât mai costă coşciugele). Doi ţigani se benoclează insistent la o gagică cu fustă scurtă, ceea ce nu jicneşte pe nimenea, şi face loc la o altă dezbatere, în întreg tramvaiul, dacă e mai importantă frumuseţea sau sufletul femeii. Toţi sunt de acord că sufletul, până la urmă. De asta nici nu e o jicnire pt nimenea să te uiţi la o fustă scurtă, că doar nu te benoclezi la sufletul omului.
Altădată, într-o seară, după apus, un moş cam beat întreabă la fiecare staţie dacă acolo e biserica, că la prima după biserică tre să coboare. La biserică, TOT tramvaiul în cor strigă: “Acu e biserica!”, moşul, încurajat, dă să coboare, aşa că tot tramvaiul trebuie să strige: “Stai nene, că mata cobori la următoarea!”
Altădată, mi-am luat un buchet mare de busuioc de la un moş cocoşat de la Unirii. Îl luasem ca să îl ajut să termine marfa mai repede, fiindcă anu trecut îl luaseră poliţiştii la trei păzeşte, nu ştii tataie că n-ai voie să vinzi aicea, hai, valea până nu ne supărăm. În tramvaiul opt, buchetul meu a lansat o mare discuţie despre valenţele busuiocului. Nişte ţigani mi-au spus că sunt deştept, că Dumnezeu o să ţină cu mine, românii în schimb m-au asigurat că dacă-mi fac ceai din buchetul ăla, scap de toate boalele, în timp ce ţigănci şi gagici deopotrivă îmi aruncau căutături galeşe. Doar fiindcă aveam un braţ de busuioc, e drept că mirosea de ziceai că tramvaiu opt a ajuns la staţia Rai.
– bairamele în stradă. Pe astea chiar că nu le mai văzusem până acum. Pur şi simplu, maneliştii, în bermude şi atât, că e căldură mare, îşi scot boxele în stradă şi încep să cânte, şi iese lumea cu mic cu mare, tot în izmene, şi dansează de zor, desculţi pe caldarâm. Am făcut şi poze, le vedeţi mai jos. Manelele astea spontane, de stradă, nu seamănă cu alea de la Taraf TV. Sunt ma curând lungi improvizaţii, în care interpreţii, pe rând, ţin solouri lungi, de tobe, de clape sau melisme vocale, cam ca la jazz.
– pe lângă porumbei (nu e stradă în fără doi-trei crescători de porumbei), în Ferentari creşte şi o specie de limax gigant. Dimineaţa, găseşti pragul plin de dâre labirintice argintii. Nu m-am putut abţine să pun o poză cu doi limacşi, sper că n-aţi mâncat.
Sunt cam hobosit şi sevrat de net, scriu dezlânat şi am un fel de ameţeală plăcută, ca atunci când te-ai întors după un lung concediu, deşi în astea doo săptămâni am mers bine mersi la serviciu, bleah. Vă cer scuze. O să îmi mai amintesc şi o să mai scriu, na.
mişto! io sunt mort dupe bucureşti! excelentă faza cu agora pă reatebeu! păcat că în restu’ oraşului ne debucureştenizăm, că până şi chestia asta aducea ceva şarm.
da’ acu’, bucureştiu’ a ajuns aşa, cam cum ie corfu faţă dă grecia – un flaps hibrid, în care les particularites sombrent!
săm sară ochii dacă ăla de la clape nu e creţu
tot io: limacşii ăia par croiţi să ajungă undeva. Mă întreb unde s-or ducea,,,
dacă reuşeşti să mă faci să-mi fie dor de bucureşti şi din pricina ferentarilor, îţi aduc o cremă catalană când vin în ţară!
foarte tare, domnule drag!
Trecuse şi Safta pe acolo, e mai bătârn decât credeam, da dansa cel mai tare. N-am apucat să-l pozez, după cum n-am apucat să pozez nici pirandele în şalvari de voal. Iar limacşii mergea undeva către nord. Cine ştie unde se va termina lunga lor călătorie. Darămite de unde o fi început.
Domnule dr. Împricinat, Bucureştiu nu se debucurează el aşea uşor. Vreau să zic, contra tuturor vicisitudinilor, sau cu ele, fiindcă Bucureştiu e vicisitudini.
VVriţ, nu ştiu, am câştigat crema aia?
domne, am pupat si io o fata din Ferentari odata.
Limacşii ăia mi’a’ce aminte de bancu cu melcu’ care se duce si bate la usa la urs. Ursu iese, era nervos ca nu ii iesea formatarea la dizertatie, si jac, ii arde melcului o laba de zboara ăla vro 7 metri încolo.
Dupa cam doo luni si ceva, cioc-cioc iar la usa la urs. Era melcu’, “auzi ba, ce-a fost cu faza aia de adineauri?”
Limacsi din aia aveam si eu in gradina, beah. N-am inteles totusi alaturarea dintre bancul Tapirului cu limacsii si pupatul fetei din Ferentari. (Hihihihi…)
Si, Vlad, sper ca ti-ai pus din busuiocul ala si sub perna?
Ah, sa nu uit: Imi place din poza bairam5.jpg baiatul ala, primul din stinga, care se uita foarte serios si in alta parte, nu casca gura la panarama adica. Tare as vrea sa stiu ce o sa faca peste 20 de ani. Oare n-ai putea sa imi spui?
Va zic io unde se duce Limacsii. E o conferinta mare care se petrece undeva pe un pod deasupra unui drum ingust care trece printre pomi verzi cu frunze mereu reci si mereu ude. Aici (intr-adevar mai la nord, bine ai intuit Vlad) limacsii se cheama slugs si sunt mari cat un om mic. Alearga mai repede decat joagarii si au banda separata pe autostrazi. Singurul lor dusman natural e tiganul miop care se duce seara la supermarket sa cumpere lapte si ii striveste sub sandale. Tiganul nu are dusmani naturali…
Poate doar rare atacuri de nostalgie. Pastile pentru asta sunt destule aici. Va pup pi toti
Dialogurile si atitudinile (nu si obiceiurile, ce-i drept) descrise imi amintesc de acasa (sute de kilometrii departare de orice mahala) – probabil pentru ca redau senzatia de comunitate. Iti mai spuneam eu tie odata ca in Bucuresti ma simt singura. Tocmai pentru ca aici atitudinea oamenilor unii fata de altii este de straini si nu de prieteni, ca acasa.
:)) povestea cu tramvaiul + busuiocul mi-a adus aminte de o nuvela de-a lui Mircea Eliade 😀
– in “dialogurile povestite” se simte caldura si cordialitatea locuitorilor mahalalei, pozele exemplifica acest lucru 🙂
– fiecare pare ca are doza lui de mahalagiu ferentarian 🙂 😉 asa ca ….
“Dar hai sa ne avem ca frati, Toti suntem putin luati! … ”
ps
scuze pt absenta …., aproape ca uitasem de blogul tau 🙂
fain bancu’ 🙂
Ufff, Nusitatu, Nusitatu…
Unde merge suta (adica o promisiune catra mine incalcata – lamuriri nelamurite in pinkbackul de mai sus), merge si mia (adica inca o promisiune catra mine incalcata, curand dupe ce a fost luata si proclamata solemn, in sinele meu, bineinteles) si anume zic: tare mi-a fost dor de tine, tigane, sa-ti traiasca printzesa daca te mint io pa tine!
pi m-am gandit ca daca ar fi aflat tata lu’ fata de am pupat-o, păţeam si io ca melcu’
Limacsii aia vin la mine, pe Tunsu Petre, sa calareasca mancarea celor doua catele ale mele si sa imi intre mie in casa, sa cred eu ca am un sarpe ascuns in cutia cu medicamente 🙂
HAAAAAAAAAA, NUSITATUUUUUUUUUUUUUUUUUUUU. Ce mai faci nenicule? 🙂
O fată din Ferentari: mişto blog aveţi. O să-l cetesc asiduu.
Andrei, dar cum ţi-ai amintit?
Pinocchio: mie din poza cu bairamu 5 îmi plăcea tipul în cârje. Cât despre tânărul care nu se uită, nu se uită, pentru că adesea tot zgomotul ăsta e ca marea pentru cei ce au trăit mereu la mare, nu îl auzi cum nu-ţi auzi inima.Sau poate că dumneata ai dreptate, şi dintre toţi, el o fi ăla care va pleca departe.
A propou, în Ferentari e cele mai mişto nume de străzi. Dacă Tunsu Petre al fetei din Ferentari nu vă e de ajuns, ce ziceţi de Samoilă Risipitu? S-ar putea scrie un roman doar pornind de la numele ăsta.
Simplu, inca mai erai in Bookmarks, iar cand a trebuit sa reinstalez sistemul te-am regasit, printre “semne”, 😉 si uite asa am reajuns pe blogul tau 🙂