Cele două tipuri de povestitori

Într-un articol de tinereţe, Mircea Eliade clasifica cetitorii în două categorii. În prima categorie intră cetitorul minuţios, care ţine minte textul în amănunt, pe capitole şi cu date, şi ţi-l poate relata chiar şi fără să-l citească complet, de zici că e critic literar, însă cartea nu-l atinge în mod real, trece pe lângă el.  În a doua categorie intră cetitorul care uită toate detaliile, ba poate uită chiar că a citit cartea, dar mesajul profund al acesteia rămâne cu el, intră în el, devine o parte din el, până într-acolo încât acest cititor are impresia că el însuşi l-a gândit sau l-a simţit. Eliade adăuga că visul oricărui scriitor este să aibă cititori din a doua categorie.

Nu văd de ce nu putem aplica această clasificare şi povestitorilor. Există povestitori ai detaliului istoric, care redau fidel precum un reportofon al vieţii întâmplările pe care le-au trăit, lucrurile pe care le-au auzit sau trăit. Şi există povestitori care digeră evenimentele ca pe o materie brută a vieţii, o fac parte din ei, şi o redau apoi cu totul schimbată. Nimic nu mai pare la fel, şi să nu ne mirăm dacă Ştefan cel Mare poate fi văzut coborând călare treptele metroului, dacă balaurii s-au stabilit în Ferentari, dacă femeile sunt mult mai frumoase decât ne putem imagina, etc. Adevărul, dacă există unul, este imuabil, şi trebuie căutat în elementele ascunse ale vieţii, dacă viaţa poate fi redusă la elemente.

Altfel, mi-e teamă că aceşti detestabili povestitori din a doua categorie au desfigurat complet universul, şi nu mai putem privi nimic, nu mai putem auzi nimic, numai putem trăi nimic care să nu fi fost corupt de ei. Fără îndoială că, într-un viitor extrem de îndepărtat, dacă omul îşi va regăsi salvarea şi inocenţa, îi va condamna, cel puţin retrospectiv. În aşteptarea acelor zile, nu-mi rămâne decât să rezist îndemnurilor la povestire. Căci mi-e teamă că memoria mea mişcătoare, triumfătoare atunci când ar trebui să fie smerită, şoptită atunci când ar trebui să strige, atribuind mirosuri inodorului şi permanent uitând numele oamenilor care îmi sunt prezentaţi, are toate semnele că e memorie de povestitor de tipul doi. Sigur, deocamdată sunt netalentat şi nu păcălesc pe nimeni, dar dacă, într-o zi, à force d’insister, aş acumula o tehnică suficientă ca să acopăr lipsa de talent? Nu-mi pot asuma acest risc.

P.S.: La Curtea de Argeş, ieri, erau înflorite magnoliile. Să mor io.

About The Author

11 thoughts on “Cele două tipuri de povestitori

  1. Vlad, nu-mi ramine decit sa repet: Esti prea sever — si cu povestitorii, si cu tine insuti. Cred ca astepti prea mult de la povestire; *este* foarte mult daca povestesti pur si simplu. La urma urmei gindeste-te ca si Bach a fost un povestitor care a transfigurat materialul original.

    PS Saptamina trecuta, nu mai stiu exact unde eram, undeva in München in orice caz, am vazut si eu o magnolie inflorita.

  2. remarcabil comentariul lui Vlad…dar despre situatiile in care relatarea fictiva a unui povestitor vehiculeaza un adevar psi¬ho¬logic, iar puterea de reprezentare imagi¬nara surclaseaza reperele de certificare a realitatii exterioare, care nu mai conteaza astfel?

    oricum Vlad ai un talent de povestitor demn de un scriitor de top international, si mai mult chiar…poate apuc sa citesc si o carte de-a ta inainte sa dau ortu popii – poate un jurnal al unui psihiatru, un raport despre alienare? gasesc la tine o sensibilitate pentru evenimente si trairi marginalizate sau ignorate in general de restul lumii (sau ma rog o parte din lume in care ma includ si eu) .

    banalizam viata desi este “a terminal condition”. Alienarea este la ea acasă. Poate ca proiectiile unor povestitori nu sunt asa de rele in aceste conditii. Poate fac sa sune un clopotel interior. Si poate unii mai pot inca sa-l auda.

    am o rugaminte… nu prea stiu sa traduc corect ceva:

    -in engleza “ruptura de nivel” (vine de la Mircea Eliade , este legata de starile de constiinta)
    -in romana “medical humanities” ( si poate stiti daca se preda asa ceva si in Romania la Facultatile de Medicina ?)

    multumesc

    Adrian

  3. ahh, pune mana si scrie, nu te mai prosti, vlad! inca nitel si nu ma mai abtin sa-mi dau cu parerea ca ne joci pe dej’tel.
    ai macar un cetitor din categoria a doua, sau na, de mana a doua. fii pentru el un povestitor de mana a doua. daca nu esti prea mandru pentru asta.

  4. Ah, Vlad esentialistul in conflict cu Vlad constructivistul 🙂 Speram ca din acest conflict sa se creeze in continuare istorii esentiale ale universului. Ca vreau sa mai citesc, sa mor io.

  5. Ei, Vlad, de cand n-ai mai citit niste povesti pentru copii? (macar si pentru amicul M – de ex. iti recomand pe ale Martei Cosmin)
    Vezi tu, eu cu ele in gand mi-am dat seama ca toate povestile si toate legendele lumii sunt venite prin timp de la povestitorii tai “din a doua categorie”. Pentru ca, asa cum inteleg eu, numai ei vad magia din lucrurile care ne inconjoara. Si pot sa o spuna mai departe, pentru bucuria celorlalti, si poate pentru luminarea lor. Si poate pentru unii lucrurile acelea sunt doar fantezii (dupa parerea mea, pentru cei din prima categorie, cu reportofonul si ceasul cu secundar) – dar pentru cei care pot discerne, altfel stam de vorba.
    Poate din motivul asta ar trebui sa povestesti si tu mai mult, pentru ca eu una traiesc cu impresia (nu stiu de unde venita) ca tu chiar esti dintre cei care vad cu inima – limpede, cum zice St.Exupery pe undeva… Poate te mai gandesti. Nu neaparat pentru acum si aici, dar poate pentru mai tarziu. Ar fi pacat.

  6. Eu cred ca nu tehnica e problema, nici vreo categorie sau alta in care te-ai incadra ca povestitor, indemnind apoi spre lectuta o categorie sau alta de cititori.
    Eu cred ca sufletul e ‘problema’.
    De acele povesti care ti-au atins sufletul ti-e teama sa te atingi ca sa nu le spulberi farmecul. Farmecul pe care il au pentru tine. Parerea mea:)
    Raminind la convingerea de mai sus, eu te indemn sa scrii doar povestile care lasa intacta vraja amintirilor ce sint menite sa fie doar ale tale.

  7. Iti trimit un fragment dintr-o prezentare de carte: “Vivir para contarla” nu este o insiruire de memorii, de amintiri redate intr-un stil clasic. Marquez tine foarte mult la notiunea de memorie amintita, care, explica el, nu este acelasi lucru cu cele ce au fost si s-au intamplat cu adevarat.
    Iti trimit si un link http://www.librariabucuresti.com/cgi-bin/Carti-A-trai-pentru-a-ti-povesti-viata-0-18-3-.htm
    Asadar… memorie amintita 🙂

    PS Povestesti foarte bine, nici nu as vrea alt stil.

  8. oh, maitre vlad, aseară te-am bârfit, la gardă, cu amicul stătescu. nu prea am dedus, din cele povestite de el, că eşti atât de potrivnic povestirilor. de altfel, nici din ce scrii, nu pari potrivnic povestirilor, ca să nu mai spun despre poeziile ritmic afişate aici.
    povestirile fac lumea discontinuă. îi dau o oarece derivă. povestitorii unei epoci anume, prin minciunile lor inerente, ne arată cam care este abaterea lumii reale de la constructul referitor la aceeaşi lumea reală. până şi cea mai banală povestire conţine un sistem de referinţă.
    şi, ce e mai real? sistemul de referinţă, cel care imprimă tendinţe, nelinişti, intenţii de a mişca lucrurile încotrova, sau realitatea ultravolatilă din jur, care se supune tracţiunii lente a celor ce povestesc fie şi o banală păţanie din trafic, remixând evenimentele?
    fundamental – e o mare catastrofă că NU VREI să povesteşti. mai ales că ştii cu mult mai bine decât mine cam ce înseamnă a povesti.

  9. Oh, dar maitre Vlad nu-i catusi de putin potrivinic naravului istorisirii… Doar ca, aidoma tatalui nostru carele este in ceruri Jorge Luis Borges, i-un mare disimulant si-un iubitor de silogisme impinse la “icstrem” – clasa-ntaia (uneori ma intrece si pe mine). Asa-i, maitre Vlad?
    (Oh, nu tre’sa raspunzi neaparat…:))

  10. Haiti. Merită să scriu o nouă însemnare ca să răspunz domniilor voastre. Aveţi toţi dreptate. Mai puţin Claus: nimeni nu-l întrece pe Claus 🙂

  11. Buun, să răspundem, dar, pe rând:
    Pinocchio, se pare că sunt incapabil să povestesc quoi que ce soit, deşi uneori poci, dar în circumstanţe carele carevasăzică nu le ştiu care este. Sunt invidios pe povestitori, iată.
    Adrian, eşti cu siguranţă mult prea amabil cu mine. Cât despre rugămintea dumitale, mi-e teamă că nu te poci ajuta prea mult. Într-un articol englezesc, pe care acum nu-l mai găsesc, care îl cita pe Eliade, se găsea termenul de “breakthrough”, cam cu acelaşi sens. Nu ştiu cât de bine merge. Cât despre “medical humanities”, mamă ce bine ar fi să existe ceva echivalent în învăţământul superior românesc. Nimic, însă. Cred că nici nu le-a dat prin cap. Nu ştiu dacă antropologia medicală, studiată la Institutul Francisc Rainer, s-ar califica, dar este singura ştiinţă de la noi caer se apropie, de departe, de ce spui dumneata.
    Eva, bineînţeles că nu eşti o cetitoare de mâna a doua. De fapt, prezenţa dumitale aici mă onorează. Cât despre povestit, iote că nu poci, ce să fac, mama ei de veaţă. Îmi lipseşte ceva.
    Muumipeikko: HAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAA, Muumipeikko! Chiar la tine m-am tot gândit în ultima vreme! Tre să-ţi scriu în privat, să văz ce mai faci!!!
    Trix, îmi zici nişte lucruri foarte frumoase, dar uite că nu poci să povestesc. Sunt un tâNpit, în ciuda părerii mult prea bune pe care dl. Corn o are despre psihiatri (de fapt nici psihiatru nu-s, că-s doar rezident.) Poate mai încolo, cine ştie, dar deja îmbătrânesc şi perioada asta a vieţii, în care aş avea ceva timp, se termină curând.
    Klara, ai mare dreptate. Doar că nu ştiu cum aş putea să mă împiedic să stric vraja poveştilor pe care le-aş povesti.
    To-morrow: am citit ce mi-ai trimis. Sunt de acord că vocaţia de povestitor e un soi de chemare, precum cea de preot, dar în cazul meu, “revelaţia nu se mai produce”, na.
    Împricinatul de corn: comentariul domniei voastre nu mai acceptă comentarii. Cam asta păţesc mereu când cetesc câte un text de dumneavoastră. Desigur că nu mă opun povestirilor.Doar alor mele, şi să fiu al naibii dacă pricep de ce, dar probabil că ştiu eu mai bine. O fi un soi de orgoliu meschin, de teamă că aş făta nişte tâNpenii şi le-ar mai ceti şi tuată lumea. Şi cred că e vremea tocmai bună să trec poezia aia pe poemoblog. Bârfa din gardă mă onorează enorm.
    Claus: pe tine nimenea nu te întrece şi nu e pic de ironie în asta!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.