La sfârşitul anilor ’60, în revista Pif apăreau nişte personaje care aveau să revoluţioneze banda desenată. Este vorba de căţelul Gai-Luron şi de prietenul său, vulpoul Jujube, sub pana incomparabilului maestru Gotlib. Dacă vă uitaţi în partea de jos a paginii, puteţi vedea, pe post de disclaimer al acestui blog, un celebru schimb de replici al celor două personaje:
– C’est vrai ce que tu nous racontes la?
– Absolument faux. Je viens de l’inventer à l’instant. Faut bien rigoler un peu, quoi.
Cu alte cuvinte, bineînţeles că nu vorbeam serios în postul precedent. Şi în acelaşi timp, vorbeam. Nu vorbeam serios atunci când am spus că povestitorii merită condamnaţi: e o enormitate şi mi-am dat seama de gafă când am văzut că a citit şi a comentat însemnarea unul dintre cei mai buni povestori din câţi sunt, ale cărui povestiri le-am devorat cu nesaţ: dl. Sebastian Corn. Recunosc că cochetam cu ideea unei povestiri în care povestitorii la modul cel mai general (inclusiv Bach, de ex.) să fie judecaţi şi condamnaţi. E mai uşor însă să scriu pe blog, unde comentariile domniilor voastre lămuresc lucrurile mai bine decât aş face-o de unul singur.
Dar sunt serios când zic că universul zace sub pături groase de interpretări omeneşti. Presupunând că lucrurile, toate lucrurile, au avut un sens la început, încă dinainte să fie numite, povestitorii se pot împărţi în două categorii: cei care dau la o parte păturile, precum foile de varză, ca să ajungă la sensul originar, şi cei care mai adaugă încă o foaie de varză peste Univers. Totuşi, este posibil, ba chiar probabil, să nu putem recunoaşte acele sensuri originare nici dacă ar fi, în final, descoperite. E probabil, pe cale de consecinţă, să nu putem discerne între cele două tipuri de povestitori. Nici măcar ei nu se recunosc pe ei înşişi.
Desigur, mai avem şi posibilitatea ca lucurile să nu fi avut nici un fel de sens originar. Să fi fost complet lipsite de sens. Sensul să fi fost o secreţie omenească, pe vremea când nu exista decât o singură categorie de povestitori. În acest caz, cele două categorii de povestitori de astăzi sunt exact aceleaşi, doar că cei din prima dezbracă lucrurile de sens, iar cei dintr-a doua creează sens în continuare, aşa cum o fac de la începutul omenirii. În lumea occidentală, cei din prima categorie par să fi câştigat o bătălie: faptul că acum nu mai putem privi zeii fără suspiciune, că ne temem de moarte mai mult decât oricând, şi chiar faptul că eu scriu aicea că e posibil ca lucurile să nu aibă niciun sens, o dovedeşte. Desigur, avem alţi povestitori, de ex. cei care se ocupă cu “advertising”, care ar vrea să ne convingă, precum în culturile animiste, că o pungă de cipsuri sau un deodorant sau o maşină de spălat sunt lucruri încărcate de sens şi prevestitoare ale fericirii supreme. Cine va câştiga războiul? Să nu mă spuneţi, dar eu cred că cele două categorii sunt de fapt de aceeaşi parte.
Haoleu, ce le mai aberez.
LATER EDIT: E totuşi adevărat că am o foarte mare reticenţă în a repovesti chestiile adevărate, uneori uimitoare, pe care le trăiesc sau la care sunt martor. Trebuie să treacă ani de zile, ca să beneficiez măcar de filtrul falsificator al nostalgiei. Prefer să spun minciuni. De ce oare? Poate Klara avea dreptate.
ŞI MAI LATER EDIT: Sunt cam obosit şi am beut o tămâioasă, iar eu nu ţin la beutură, aşa că dacă nu înţelegeţi nimica din ce am zis, întrebaţi-mă acu, că mâine sigur n-o să-mi mai dau nici eu seama.
Am vrut sa zic ceva de senzatia de deja-vu acuta pe care am avut-o cetind acestea. Cred ca de la ceapa. Or varza, that is.
Am vrut sa zic sa pui si traducerea lu’ cuvintele lu personajele gotlibe ca, uite, a trecut vacanta si franceza ioc.
Am vrut sa zic ca probabil ierea o povestire scifi or so, sau deaia ca a lu cartarexu.
Am vrut sa zic ca iereau destui comentatori care vorbeau serios, saracii.
Da’ nu mai zic nimica, si asa trebuia sa ma abtin, a promise is a promise. Noroc cu amicul Jordach care mi-a zis aceste vorbe nemuritoare: a promite e o noblete, a te tine de promisiune o prostie.
Io n-am beut nimica, decat apa plata de la frigider, da’ n-am inteles nimica. Nu ca ar trebui sa-mi iesplici mie ceva, nicigand.
Am inteles decat ca spui minciuni, ceea ce ne mai marturisisesi de nenumarate ori da io nu crezusem pana in seara asta.
De acu gata, ma urcai in tren, plecai. Valoarea mea, valoarea mea… (asta e self-ironie)
Haida nene că nu spun minciuni. Ce tu m-ai crezut?
Chestia cu ceapa ultima dată eu am citit-o la domnul Corn, într-un roman mai vechi. Pe măsură ce scriam, îmi dădeam seama cât de influenţat eram de fapt de acel roman (exact ca cetitorii din categoria 2 ai lui Eliade), aşa că am schimbat în ultima clipă ceapa cu varza, truc eftin ca să cred că plagiez mai puţin. Dar eu nu pot face altceva decât să plagiez, iată ce-mi tot bat capul să zic.
Citatul:
” – E adevărat ce ne-ai povestit?
– Absolut fals. Tocmai am inventat toată povestea. Trebuie să mai şi râdem, ce.”
Madelin, e în felul următor. Eu tocmai îmi găsisem o scuză bunicică să nu mai povestesc nimic. După care mi-am dat seama căcu scuza asta (cea din postul precedent) tocmai insultasem pe toţi povestitorii buni, ori eu intenţionasem să mă insult numai pe mine. Aşa că uite: în ceea ce mă priveşte vorbeam foarte serios. Dar sigur că nu era vorba de o discuţie de principiu: generalizarea ei nu era serioasă, în sensul că era ficţiune, povestire din cea de-a doua categorie. Sper că nu te-ai supărat prea tare pe mine.
Un sake japonez al timpurilor trecute.
Nu, nu incercam sa te acuz de plagiat, daca asta ai inteles imi pare cu scuze. ‘Plagiatul’de care vorbesti il stiu, e ala cu lipsa de originalitate dar nu o sa-mi scoti din cap ca e o scuza tare slaba. Sau poate esti doar disimulator cum graia cineva pe aci.
Multumesc pentru traducere.
De suparat m-am suparat, chiar infuriat pe alocuri, au fost si momente cand m-am simtit vag apoi mai acut insultata (nu cu intentie si directie ci din nebagare de seama).
Din tot ce ai zis tu mai sus, in post, io inteleg ca suntem ca frunza batuta de vant, cum vine unu’ cu o reclama bengoasa la masina de spalat (astea sunt prevestiri domestice?), cum ne dam pe brazda si ne schimbam referentialele, ca doar suntem de lut si cu mintea slaba. Noroc ca o sa mostenim imparatia Cerurilor, daca traduc ad literam prima fericire, ca atata ma duce capul.
Si da, te cred cand spui ca esti mincinos, dar asta nu inseamna ca esti ca luna cu mareele.
Poate incerci sa raspunzi, pe rand, comentatorilor de care chiar tu ai pomenit. Just my 2 cents, vorba lui WE.
Aoleu, pasămite am beut prea multă tămâiuasă şi am zis prostii. Dar de ce te-am supărat aşa de tare?
Aia cu reclamelele la maşina de spălat e din cauză că citesc “Societatea de consum” a lui Baudrillard, iar primul capitol se cheamă “La liturgie de l’objet”. Uite vezi, iar plagiam. Plagiatul de care vorbesc eu e mai mult decât aia cu lipsa de originalitate, e boala clasei intelectuale “la putere” în momentul ăsta, de a debita tot felul de idei de-a gata pe care le-au luat din alte părţi, compilate în volume frumoase de la Humanitas. Dar te asigur că niciunul dintre acei oameni nu citeşte acest blog.
În rest, blogul ăsta trebuie luat ca o carte. Trebuie o carte luată în serios? A existat oare în realitate Don Quijote? (Nu mă compar cu Cervantes, paralela se referă doar la situaţie, păstrând proporţiile). Cum şi în ce sens trebuie luat în serios Don Quijote? Şi în ce măsură cartea spune ceva despre Cervantes? Nimenea nu poate răspunde cu precizie matematică în chestiunea asta. Madelin, dacă vrei, ia-o aşa: Vlad Stroescu nu există în realitate. Dar ce importanţă are asta?
În rest, aştept să-mi spui cu te-am mai supărat.
Psychanalyse des contes de fées ! Atentie, toti care au luat-o pe fagasul asta au terminat rau de tot. 🙂 Adica, ca si difteria – ori mori ori ramâi tâmpit – cum zicea general-ist-ul
Haoleu, sărumâna de avertisment!
Multumesc mult pentru postarile acestea doua si pentru comentarii, desi (aparent) nu au nimic in comun cu mine. Ma gindesc de-acum tot mai serios (sic) sa imi scriu pe blog, undeva in dreptul profilului: “Va rog nu ma luati in serios! Imi stricati toata distractia…”
Ramine de vazut cum o sa arate textul acesta pe linga Poe si Goethe si Kafka:)
De fapt, nu există serios şi neserios. Cele mai serioase lucruri sunt neserioase şi viceversa. Realitatea e mai condensată sau mai rarefiată, asta e tot.
Eiii, daaa, se schimba halimera, aia de la Humanitas au si gaze lacrimogene, ne pierdem directia numandata.
Nunteleg ce treaba are tot blogul in chestia asta, iIo am fost punctuala, la ultimele trei posturi. Facand ce-i drept niste analogii cu alte spuse din trecut. Uite, Vlad Stroescu care nu exista m-a insultat involuntar de vro trei ori pana acum. Parca Cervantes nu a reusit. Si tu spuneai, daca imi amintesc bine, cand vorbeam de alienarea virtualului, ca suntem tot oameni in spatele ecranului. Dar ma rog. Nu, nu am luat-o foarte in serios dar am vrut sa ma iecsprim ca cica nu e bine sa tii cuvintele in tine ca te-mbolnavesti de galbinare. Dar si asa nustiu ce inseamna contesdefees aia, asa ca nu mai insist.
Poveşti cu zâne. Dar tot nu ştiu cu ce te-am insultat involontar. Îţi cer iertare, orişicum.
M-am framantat oleaca daca sa continui sau sa las discutia in coada de peste, mai ales ca am vazut ca ai mai scris un post. Dar o sa continui, chiar si numai pentru ca-mi esti drag. Probabel deaia nu a reusit Cervantes sa ma loveasca cu roza. Indragesc si personaje, si scriitori, si zane, dar nu atat de tare ca pe persoanajele reale care, iata, nici ne se exista.
“Insulte” suna prea grav, ele sunt gafe si deci nevinovate in intentie dar dureroase in perceptie (adicatalea in vino veritas, cum ar veni).
Tu generalizezi uneori, in loc sa particularizezi, din politete sau lasitate, nustiu.
M-am suparatara mai demult cand, incercand sa-i insulti pe blogerii care scriu in fiecare zi desi nimic nu au a spune, ai lovit si in nevinovati. M-am simtit mai mult ranita ca nu stiai chestia.
Iar de ultimele doua am iesplicat deja mai sus. O data ca nu suntem cu totii chiar asa de cedatori la povesti absurde (dar poate tu vrei sa scrii pentru mase si, da, atunci reticenta ta e justificata). Si a doua oara cand ai parut ca nu ai luat in seama toate comentariile ci numai unul. Mie mi s-a parut ca toti comentatorii au vorbit sincer si serios si cu afectiune si, in consecinta, meritau mai multa atentie particulara nu teoretizare. La nivelul unui blog, bineinteles, nu al adevarurilor universale. Forum-like, nu?
Ai zis singur de cei ce sigur nu cetesc blogul dumitale dar, pe de alta parte, nici nu vrei sa scrii pentru cei ce il cetesc.
Si inca ceva: nu o sa inteleg niciodata de ce un barbat (da, stiu, misandria e in floare), daca trebuie sa dea un raspuns care nu-i convine (raspunsul sau intrebarea, biensur) mai bine se face ca ploo (cu meteoriti :-)). Dar constat, ce sa fac, chiar daca ma loveste in corzaon uneori.
Am cetit raspunsurile catre ceilalti.
“realitatea e rarefiată”….
Ex-ce-lent!!!!!!
madeliiiin te pup.
Mica, si io pe tineeeeeeeeeee!