Metoda lui Shakespeare de a conferi nemurire iubitei, expusă pe larg în Sonetul LV, are unele părţi bune, şi un dezavantaj imens: ca să o poţi aplica, trebuie să fii Shakespeare.
Eu însă am găsit una mult mai bună, pe care oricine o poate aplica, chiar şi eu.
Am mers o zi întreagă pe plajă, căutând pietre, cât mai lucioase, şlefuite de miliardele de valuri. Le-am adunat pe toate (erau peste o sută) şi le-am pus lângă tine. Apoi am început să le pipăi, pe rând, atingându-ţi în acelaşi timp şi pielea. Am făcut la fel mai multe zile la rând, mai mulţi ani la rând. Prin eliminări succesive, am rămas la o singură piatră, extrem de albă, a cărei atingere era identică (sau cât de asemănătoare se poate) cu atingerea pielii tale.
În virtutea principiului doi al termodinamicii, sau poate a unor alte cauze, şi mai absurde, pielea ta minunată îşi va pierde într-o zi prospeţimea, şi după un alt timp, nu ar mai fi fost nimeni care să-şi amintească de ea. Însă datorită căutărilor mele, dacă e bine păstrată, piatra albă de peste zece mii de ani va fi identică cu cea de azi. Şi prospeţimea minunată a pielii tale va supravieţui cu ea.
ptiu!la asta chiar ca nu m-as fi gindit.
Foarte romantic, Vlad 🙂 Este exact ce trebuie o femeie sa citeasca!
ar trebui sa existe un emoticon pentru “tacere sugestiva” pe care sa-l pot baga acum.
superb!
dar culoarea si mirosul nu le poti regasi intr-o piatra. nemurirea asta mi-aminteste de-o bucata de silicon. Poate ca nemurirea vine, habar n-am cum, o data cu pielea imbatranita.
intr-o zi iti vei pierde tu prospetimea simturilor in fata pielii ei .
@ Ligia : Realitatea pielii se preteaza la multe perceptii senzoriale separate. Incercarea de a le conserva pe toate e in mod necesar sortita esecului, pentru ca nicaieri, niciodata nu va exista o realitate separata care sa posede toate atributele pielii ei. Reducand perceptia la varfurile degetelor se deschide posibilitatea de a purta in nemurire, macar simbolic, intregul prin conservarea unei parti si cu concursul plin al memoriei.
Am oftat… Foarte, foarte frumos.
asa se rup inimele demoizelelor, clar 🙂 ce stil, dom’le, ce stil 🙂
Eu zic să nu te mai încurci cu pietre. Toarnă direct nişte asfalt.
Gata, acum m-am întors. Sărumâna de comentarii. Domnule doctor, am găsit via aia!
Nabu, asfalt nu torn, că nu sunt muncitorul Manole.
Intre doua fiinte care se iubesc se nasc obisnuinte . Sentimentul devine mai puternic si mai real ancorat de amanuntele fizice care-ti dau cu timpul vertijuri de placere cind le revezi(felul in care zimbeste ,felul special cum se misca ,o miscare unica de neregasit la alte persoane). Dar ,cum timpul trece ,unele dintre aceste ciudatenii, trasaturi speciale care fac fiinta iubita unica se estompeaza ,apar altele.Dar noi ne-am indragostit de fiinta aia ,nu vrem nimic nou,sau nu vrem sa vedem nimic nou.Dar ..schimbarile sint de cele mai multe ori graduale ..si noi ne obisnuim incet incet..dar sintem mereu cu un pas in urma ; dar si fiinta iubita ne vede la fel ,tot cu un pas in urma (sau mai multi).Deci sintem cumva doua fiinte fictive ,doua euri trecute.
Doar dragoste e vie ,prezenta ,in timp real …Si asa pina cind tocmai micile amanunte fizice ne devin odioase (desi ele saracele nu au valoare sentimentala ,ele doar sint ).Sau nu..
Problema e ca noi sa nu avem niciodata ocazia sa vedem schimbarile bruste ale fiintei iubite ,schimbari vizibile doar cu ocazia unei despartiri, separari de durata. Uneori chiar si fotografiile , ba chiar si oglinda (ce sa mai zic de webcam )redau o alta fiinta(nelinistitoare) decit cea iubita , cunoscuta ,cumva diferita ,dar reactualizata ,din prezent(salbaticii stiu ceva de nu se lasa fotografiati).
Ce am vrut sa spun (cam prea complicat e drept)e ca atit cit sintem impreuna dragostea e nemuritoare si prezenta…mereu impreuna…mereu aproape…
Două fiinţe fictive…Foarte frumos spus.
Sigur, doua fiinte reale si doua fictive.
Diotima imi povestea de curind cum, fiind foarte tinara, s-a minunat de ideea cum ca in orice relatie erotica sunt implicate in realitate patru persoane. Sa fi fost asta Freud? N-are a face. In orice caz, Diotima dumneaei, adica Meta-Diotima, i-a explicat:
Draga, dar e foarte simplu: El se gindeste la Marilyn Monroe si ea la Alain Delon.
…:)…spuneti rau, domnule vlad…
vedeti, o piatra..ei, o piatra nu are nici macar parfum. vreun sarman indragostit nu poate adormi cu nasul intr-insa convins ca n-are sa cunoasca nicicand fericire mai mare. sa nu mai vorbim ca intr-o piatra nasul nu ti se afunda oricat ai incerca.
o piatra nu poate, spre exemplu, pastra in ea fierbinteala soarelui cand e noapte. si nici nu poate sa se incalzeazsca daca e tinuta in brate atunci cand ii e frig.
nu poate nici sa-si adanceasca usor contururile pe care i se plimba vreun oaresce deget de visator si cu atat mai putin poate rosi acolo unde a fost ciupita in joaca.
nu stie nici sa se infioare cand e managaiata cald de maini sau rece de valuri, nici sa fie stravezie vreunor vinisoare care vor sa stea mai la lumina, nici sa se gadile, nici sa se zbarleasca, nici sa se arda rosiatic sau cicolatiu cand e uitata in soare.
uneori imi pare ca o piele stie si sa cante. sau sa rada. asta o piatra clar nu poate face. dar nu am sa iau in considerare si cantarile si zambetele pielii caci poate numai eu, in zapaceala mea, cred astfel.
si apoi:)…de ce ar fi nevoie de pietre cand exista amintiri?
Păi, Z, nicio amintire nu durează prea mult. În cele din urmă, toţi suntem sortiţi uitării, ceea ce în esenţă e foarte bine. Iar parfumul şi râsetele pielii, astea durează şi mai puţin decât amintirea. Metoda cu piatra nu e perfectă, sunt de acord, dar atât i-a stat la îndemână unui om obişnuit.
..:)ooo, ba amintirile astea, in special astea, dureaza eternitati. niciuna nu se pierde. se inchid doar in cutii, care mai mici, care mai mari, (stiti?…cum se intampla cu jucariile) si se ratacesc prin poduri. cele care se pierd usor sunt drumurile spre ele, dar drumurile se gasesc usor daca se cauta cu ochii inchisi.
ati incercat sa inchideti ochii, domnule vlad?
Nup. Umblu doar cu ei bulbucaţi.
🙂 si va mai mirati de ce aveti nevoie de pietre.
Nu cred că problema noastră e că visăm prea puţin. Problema noastră e că visăm prea mult. Toată lumea umblă cu ochii închişi zilele astea, parcă suntem nişte somnambuli.
asa credeti?:) ca visam prea mult?
credeti poate ca remarcand acestea va vindecati instantaneu de vise. incercati zadarnic, domnule vlad, sunteti in metastaza.
eu nu stiu de existenta atator somnambuli. poate fiindca nu ma pricep sa ii recunosc atat de usor. dar daca e cum spuneti, nu as putea decat sa ma bucur.
..dar eu nu m-am referit la inchiderea de ochi ca forma de visare, asta se face la fel de bine si cu ochii deschisi, ci la inchiderea de ochi ca forma de retraire.