La începuturile blogului, atât de demult încât nici nu mai pun link, întrucât mi-e teamă că, dacă aţi ajunge pe acolo, v-aţi rătăci şi n-aţi mai reuşi să vă întoarceţi, devenind un fel de vagabonzi cibernetici, dormind prin cotloane sumbre unde numai emoticoanele mai zâmbesc, cum zice Mica, dar nicio fiinţă cu adevărat vie nu mai subzistă, decât poate fantome somnambule pe care le-am lăsat în urmă, imagini reziduale ale noastre, dar lipsite de voinţă şi de viitor, condamnate să trăiască departe chiar şi de amintirea noastră falsificatoare, ca şi când n-ar fi fost, dar de fapt sunt, căci fără ele noi înşine nu avem explicaţie, la începuturile blogului, ziceam, discutam cu Ştefan pe seama paradoxei lui Zenon (din Elea, maică.)
Încă de pe atunci, ajunsesem la concluzia că Zenon avea dreptate. Inutil să plec undeva, că n-o să ajung nicăieri. Ahile nu va prinde broasca ţestoasă. Orice întreprindere mi se pare imposibilă. Nu poci să fac nimica, carevasăzică. Ciudat, pentru că, privind înapoi, pare că am făcut unele lucruri. Ei bine, fals, nu am făcut nimic din ceea ce mi-am propus, totul a venit de la sine, s-a întâmplat. Strădaniile mele, şi ele, s-au întâmplat. Unele lucruri însă, oricât m-aş strădui, oricât aş vrea să le fac să se întâmple, nu reuşesc. Şi sunt lucruri din cele mai simple, de exemplu, să nu întârzii la o întâlnire. Ei bine, până la întâlnire am de parcurs o distanţă infinită, aşa că voi întârzia indiferent cât de devreme plec. Sau, când vreau să scriu ceva, în acest blog sau aiurea: am în cap ce vreau să scriu, dar nu reuşesc NICIODATĂ să trec gândul pe hârtie sau în calculator. Cum de acest blog are totuşi toate însemnările astea? aţi putea întreba. Simplu: niciodată nu mă gândesc dinainte la o însemnare, ar însemna să o ucid din faşă. Mă aşez şi scriu automat, exact aşa fac şi acum, şi habar n-am dinainte ce o să scriu, după cum hanar nu am care va fi următorul cuvânt, poate va fi “pisică”, uite că a şi fost dar acum deja nu mai este.
Adesea, mă înfurii cumplit. Situaţia asta mă enervează la culme, şi încep să ţopăi într-un picior şi să-mi dau singur palme şi să arunc cu telecomanda de perete sau să fac bucăţele vreun obiect la care ţineam foarte mult şi după care ştiu că îmi va părea tare rău.
Dar ştiu că furia mea niciodată nu va putea avea ca obiect ceea ce a produs-o. Chiar şi în furie, sunt imobil şi neputincios.
Cum aş putea să izbesc în lucrurile care nu se întâmplă, tocmai pentru că nu se întâmplă?
Ha, pun pariu că Zenon nu s-a gândit la paradoxa asta. Sunt foarte mulţumit că am mai găsit o paradoxă, sau m-a găsit ea pe mine. Consider că această însemnare şi-a atins scopul. Pe care bineînţeles că nu-l ştiam dinainte. Mă duc să pun titlul, şi gata.
Nu poti sa izbesti lucrurile care nu se intampla pentru ca nu poti sa izbesti nici un fel de lucruri; totul e predestinat si tu nu poti sa afectezi in nici un fel lucrurile. Ele erau menite sa fie asa cum tu le modifici.
Hai ca si-a revenit tastatura. Era ceva cu alt si shift si whatever.
Ce vream sa zic: OMG!
si cam atat.
Later Edit (ca sa nu par total retardata)
Adicatalea paradoxa asta a lui Gabi e mai paradoxa decat aia a lui Zenon si aia a lui Stroescu la un loc
🙂
hai ca merge si emoticonul
Ceva-mi spune că Zenon n-ar fi fost prea interesat de paradoxa asta. 🙂
Sa zicem ca e seara tarziu si astept ultimul troleu. Si imi vine sa ii trag un sut in roti, fiindca nu mai vine. Daca nu mai vine nici un troleu, n-o sa am in ce sa dau cu sutul. Iar daca vine, totusi, un troleu, degeaba o sa-i trag un sut in roti, fiindca acela nu e troleul care “nu mai vine”, ci troleul care a venit. Care va sa zica, nu pot sa-i trag un sut troleului care nu mai vine. La fel, nu pot sa-i trag o palma unui om care a murit. Dar n-am inteles ce e paradoxal in asta.
I mean, uneori ne vine sa facem lucruri pe care nu le putem face. Asta se intampla, probabil, pentru ca pornirile noastre nu sunt guvernate pe deplin de ratiune. Dar asta nu e un paradox.
Serios? Of, ce păcat. Atunci, nici măcar un paradox n-am inventat. Sunt foarte furios pe paradoxul ăsta, pentru că nu e paradox.