He felt he was in the possession of some impossible good news,
which made every other thing a triviality, but an adorable triviality.
Era la scurt timp după ce descoperisem Ferentariul, acum mai mulţi ani. (Şi ce descoperire făcusem! Columb însuşi nu a descoperit nimic mai extraordinar. ) Sângele meu devenise, încet încet, din apă dulceagă din Dâmboviţa, noroi cleios de Ferentari. Şi într-o bună zi, mi-a curs sânge din nas. Nu ştiu exact de ce, cred că de la căldură. Stropi mari, roşii, pe caldarâm. M-am rezemat o clipă pe un gard, să mi se oprească. Am lăsat capul pe spate şi am închis ochii. Când i-am deschis, lângă mine stătea, cu o expresie amuzată, un bărbat înalt, radiind ceva ce cu siguranţă era fericire şi viaţă şi moarte. M-a invitat să intru în birtul de alături, să stau să-mi treacă epistaxisul. Avea o voce tunătoare şi un accent creolo-român cum mai rar întâlneşti. Pentru că eram destul de incoştient, l-am urmat, şi nu-mi păsa dacă urma să-mi dea în cap ca să-mi ia portofelul. Am intrat în birt, care s-a dovedit a fi şi un soi de internet-café. Am stat jos şi am beut cinzeci de coniac ieftin. Între timp, mi-a vorbit, şi ce-mi povestea era un fluviu. Omul era un roman ambulant, şi încă un roman total, din acelea din care încă nu a fost scris niciunul, doar imaginat, pe care ajunge să-l deschizi oriunde, chiar şi ţinîndu-l pe dos, şi te captivează imediat şi definitiv. Era violenţă în ce zicea, fusese cândva un om violent, şi în acelaşi timp o bună credinţă dezarmantă. Era dragoste pentru toate femeile lumii, spontană şi măiastră, şi dragoste pentru toţi fraţii săi. Mai era şi mizeria cruntă a străzilor înfundate, fără căldură şi hrană şi cu copii muribunzi, ochii arzând de tuberculoză, acoperişurile prăbuşite, bătrânii ucişi de iarnă, tinerii ucişi de bătrâni, marea neagră a războiului, frumuseţea, nu ca artă, ci ca frumuseţe, şi totul ca o mare sărbătoare, ca un bâlci de Moşi. Şi mai presus de toate era în ce-mi zicea omul ăla o libertate ultimă şi fără capăt. L-am ascultat cu gura căscată şi cu nasul roşu. Uneori pierdeam şirul, şi ascultam fascinat doar tonul vocii, aspru şi greu şi caraghios, ca de ţigan (mi-a spus că era ţigan doar pe sfert), cu multe, multe greşeli şi dezacorduri, şi din când în când străfulgerarea unor cuvinte în cea mai limpede şi galică franceză. Mi-a zis numele, nu o să-l spun aici. O să folosesc iniţialele poreclei: S. N.
Patronul birtului, poreclit Calu (îl chema Marian), ne-a mai adus de trei ori câte o cinzeacă. Când am ieşit, era întuneric şi eram tare ameţit.
A doua zi, m-am dus ţintă către internet-café, ca să am surpriza că nu mai era acolo. Am întrebat pe câţiva localnici, toţi se juruiau că în locul arătat nicicând nu fusese niciun birt şi niciun internet café. Ştiam deja destul de bine Ferentariul ca să nu mă mai mir, că lucrurile dispar şi apar şi nu au adresă, şi mai ştiam că trebuie să am răbdare.
Şi am avut, doi ani. Reîntâlnirea noastră s-a făcut cu noi stând de o parte şi de alta a unei fotografii dintr-un ziar, găsit într-un anticariat, datat 20 mai 1921. Mă privea din fotografie cu aceeaşi expresie amuzată. Articolul era despre un fapt divers. Am aflat că S.N. participase într-o luptă cu cuţite pe strada Amiezii, şi că de atunci nimeni nu l-a mai văzut, că era căutat de poliţie, dacă mai era viu. Eram în anul 2006.
A doua zi, în Inbox mi-a intrat prima scrisoare de la el.
Nu e nimic de mirare. În Ferentari, lucrurile dispar şi apar şi nu au adresă. Am devenit un fel de fraţi. Faptul că niciodată nu suntem văzuţi în acelaşi loc, simultan, a dat naştere ideii că am fi aceeaşi persoană, că mi-ar fi un alter ego, un fel de Fantômas. Ce n-aş da să fie aşa. Înâlnirile noastre sunt mereu scurte şi neaşteptate. Între ele, mi-e tot timpul dor de el.
ah, daaaa!
super poveste!
culmea e ca azi am trecut pe strada amurgului. dupa aia m-am trezit pe soseaua salaj. am vazut niste curti in care m-as fi oprit.
prietenul tau, insa, nu era pe acolo.
Mulţumesc, e o poveste mai lungă din care fragmente apar pe mai multe site-uri. Sunt şi eu curios dacă lucrurile se vor preciza până la urmă. Am avea nevoie de un detectiv.
Culmea continuă: eu azi am fost pe la marea bolniţă, unde am avut un examen. După examen, mi-am dat seama cu necaz că am uitat acasă CD-ul cu Frescobaldi…
Am avut totuşi parte de o tacla şi o cafea cu Lulu.
Iar acum mă duc chiar pe şoseaua Sălaj, unde voi trage de feare la sala lu Nea Sandu. Nimic nu e întâmplător.
Deci Ferentari e Zona?
Şi eu ţin ascuns (dar din alte motive) numele unui om cu care m-am întâlnit în drumul meu spre Bucureşti, când făceam autostopul în Sinaia. M-a dus până acasă, pe drum aflând că este deputat şi fost ministru. Probabil voi scrie o dată despre dumnealui, la mine pe o pagină verde… În orice caz, nu ştiam că parlamentarii fac şi gesturi d-astea. Era o mini enciclopedie…
culmea sună cam aşa: până să nu sufăr agaţamente ferentăreşti aici, în urbea domniei-tale, nu călcasem aproape niciodată prin Zonă. fusesem doar la o înmormântare, pe o stradă al cărei nume nu mi-l amintesc.
de când am venit aici, însă, am fost de enşpe ori prin ferentari, CU treabă, în numai trei luni.
unde mai pui că doctoratul mi-l fac cu F.O. luate dintr-o arhivă icstrem de apropiată ferentariului…
mda. iar acum doo săptămâni, înfuriat peste poate, am dus-o pe nevas’mea la plimbare… hm… prin Zonă. Ajunsesem în Ghencea, după neşte mobişă ce-i plăcea ei, şi, după aia, am luat-o pe jos, traversând ferentariul, ca să ajungem pe dealul Filaretului, unde are fie-mea grădiniţa. ne-am oprit la o cofetărie-patiserie fulminantă, unde am mâncat plăcinte ca pe vremuri, nu foietaje de import.
mda.
Vladule, stiu ca femeea nu are d’asta, gandire apstracta, da’io zic sa te uiti cu muulta atentie in jur, ca SN e pe acolosa, pe langa tine, numa’ ca nu te trage de maneca. Luna plina e mai plina, si tuamna mai tuamna, din veseliei pana-n prelungire, si deaia, zic, arata-ne si noua.
Si mie imi e taaaaaaare dor de el! Sa-m mai zica iel: surioara, da’ de ce-tz faci ganduri negre fara sa stii dece…
Ginger: Misteriosul personaj se numea de fapt Fred? (Hihihi, sorry, just couldn’t resist…)
De altfel am luat si eu odata — cred ca singura data din viata mea — pe cineva cu autostopul de la Pitesti spre Campulung. Si aici cercul se inchide: Am alfat in cursul conversatiei ca respectivul era bodyguard, si ghici unde lucra?
Pinocchio: La Gigi Becali.. 🙂
Apăi, personajul nu e foarte misterios, dar m-am gândit că e fain să nu folosesc nume fără aprobare… Şi aici totuşi intru în conflict cu mine însămi, pentru că într-un post de pe pagina mea am dat numele complet al unei bolnave psihic, fără aprobarea ei.. În fine…
Daca ai stii ce lucruri dubioase se intampla in Colentina..
foarte simpatic omul tau
io am la activ unul pe care l-am numit Dubiosul din Braila, cu care m-am intalnit intr-o noapte dintr-un an, si apoi intr-o noapte din urmatorul, pe aceeasi strada, si am stat in parc, pe genunchi, si am alergat printre fantani. imi zicea ca el e un om rau, ca a facut o multime de lucruri rele, ceva de o bataie intr-o discoteca si io ma gandeam, hm, zicea andreea ca a murit cineva intr-o discoteca zilele astea.
nice, eliade in ferentari 🙂
Dom’ne, io cand ti-am zis sa nu lasi din mana proza aia narativa…
Asta seamana cu Cortazar cu irizatii de Borges, dar nu e nici una nici alta, e Stroescu. Sa faci bine sa o continui!
Deci linc:
http://madelin.wordpress.com/cum-trebuie-sa-te-porti-cu-o-femee-astfel-incat/
Un site unde se pot posta “evenimente neplanificate” ce schimba viata
http://shortcuts.hotnews.ro/?p=7#comments
de interes poate ar mai fi :
http://lascoalafilm elor.wordpress. com/2008/ 05/18/la- scoala-lui- al-pacino- enciclopedia- comunicarii- contemporane/
Haaa!!!
Inca imi amintesc Vladule primul mesaj pe care SN l-a lasat cu mult mult timp in urma pe blogul meu ala paraginit. Am ignorat atunci implicatiile.
Pe vremuri, cand mergeam eu la fearele lu nea Damian, sub balconul tau de acum, am cunoscut si eu o legenda, ba poate mai multe, dar numai una o pot numi. Il chema, se pare, Salam, era tatuat pe brate si pe piept cu un model de nedescifrat la o simpla vedere (ma ducea cu gandul la tatuajele lui Cartarexu) si cand vorbea se cutremurau discurile de fier si taceau manelele de la aparat. Tinea cu Steaua si l-am vazut intr-o zi tare suparat dupa un meci. Cineva l-a intrebat daca e suparat ca pierduse Steaua si a tunat de s-a desprins tot varul de pe pereti : “Pai da, ca si-au luat-o in…”
Sala lu nea Damian s-a inchis la scurta vreme dupa aceea, poate din lipsa de fonduri pentru reparatiile daunelor produse de vocea lui Salam. Eu am calatorit multa vreme pe strazile din jur pana cand am gasit intrarea secreta in sala lu nea Sandu, care e o sala calatoare, ca o caravana sau un circ de ciudati, si se taraie pe burta prin Ferentari. Pe masura ce trece timpul sala creste, ca o faptura vie, pentru ca de fapt sala nu e nimic altceva decat cochilia unui melc subteran pe care, daca n-ar fi muzica tehhno di la radio, l-ai putea auzi mestecand lanturile de cupru care sustin Rahova sa nu se prabuseasca in abisul de dedesubt.
PS. Cand zic Rahova io ma gandesc si la Ferentari si invers
Am fost prima oara in Ferentari acum trei saptamini, intr-o zi teribil de calduroasa si insorita.
Am petrecut acolo citeva ore de dupamiaza/seara si am plecat de-acolo ametita, buimaca, nauca. Cind am ajuns inapoi in oras am realizat ca nu mai reuseam sa vorbesc.
Cuvintele mi se pareau ieftine si inutile, mi se parea aproape caraghios sa incep sa traiesc si sa functionez iar, ‘normal’.
De-atunci ma tot gindesc sa scriu despre dupamiaza aceea dar realizez ca e una din acele experiente de care vorbeam noi mai demult: o poveste de nepovestit.
Ma bucur ca exista SN care poate povesti si pentru cei ca mine, care ramin fara cuvinte dupa ce trec pe-acolo.
Maaamăăă ce de comentariii.
Mulţumesc la toată lumea.
Mamăăă, o pagină întreagă pe blog la Madelin!
Klara, te aşteptăm oricând din nou în Ferentari.
Haaa, Nusitatu! Nusitatu ştie, că şi el unul din ăştia, călare pe graniţă.
Vali, n-am înţeles nimica.
Claus, uau, ce m-am mai umflat în pene când am cetit comentariul matale.
Mih: unde? unde?
Mica, dubiosul din Brăila! :))))))))))
Ligia: ştiuuu, ştiuu, am preteni în Colentina, e un cartier mare şi frumos precum Ferentariu.
mai, daca-ti spun c-am fost si io in ferentari de vreo cateva ori, deunezi si ma gandeam ca strazile alea (str. frumoasa, str. doinei, spre exemplu) duioase contrabalanseaza mizeria de-acolo. da’ io sunt sigura ca de la tine de pe blog mi-a venit pofta sa merg in ferentari, sa vad si io cum e, ca vorba aia, sunt get-begeta si cre’ ca nu stiu de niciunele. si sa-ti mai zic: io chiar cred ce zici! 🙁
Hei, livialila! Mulţumesc mult că mă crezi. Nu ştiu dacă ar trebui să mă crezi, dar oricum asta mă mai încălzeşte niţel
De cand m-am intor acasa lasasem postul asta necitit. Si prost citit cu Amzei in loc de Amiezii.
Sunt fara cuvinte, e unul dintre cele mai frumoase texte pe care le-am citit pana acu.