Există în Bucureşti (şi doar prin Bucureşti am văzut aşa ceva, eu unul) un ciudat obicei de împerechere arhitectonică. Plimbaţi-vă, duminica seara târziu când nu mai sunt aşa de multe maşini pe străzile înguste: nu veţi face o sută de paşi şi fără să vedeţi câte două case, una fiind imaginea în oglindă a celeilalte. Nu ştiu care este explicaţia: cea mai banală care îmi vine în minte este aceea că negustorii sau alţi burghezi construiau case identice pentru copii lor. Deşi atunci ar trebui să vedem nu doar câte două, ci şi câte şase sau mai multe case identice, că doar pe atunci fraţii erau mereu mulţi. O explicaţie imposibilă a fost că, la un moment dat, lângă o casă a crescut o oglindă, dând naştere unei reflexii a casei. După care, oglinda a dispărut şi reflexia a fost forţată să devină realitate. Că oglinzile au dispărut, ştim sigur, pentru că perechile de case şi-au pierdut simetria originală. Cel mai adesea, una dintre case (nu ştiu dacă originalul sau reflexia) a prosperat, şi acum o vedem proaspăt zugrăvită, cu termopane şi gard din ăla prin care nu vezi nimic, în timp ce cealaltă e dărăpănată, cu geamuri vechi, scorojită, miroase a sobă şi a umezeală, şi îţi dai seama că în ea locuiesc suflete vechi şi ramolite.
Mă întreb dacă şi vieţile locuitorilor din casele astea au fost cândva simetrice. Îmi pot imagina o astfel de lume, îmi pot imagina un Stroescu ducându-şi viaţa paralelă undeva departe, făcând aceleaşi greşeli şi împlinind aceleaşi zise, dar cumva pe dos. Sunt convins că şi dumneavoastră puteţi. Inutil de altfel: bănuim cu toţii că neamul oglinzilor a dispărut nu foarte demult, lăsând în lume legiuni de reflexii orfane, amestecate printre originale dar înstrăinate de acestea.
Trecând astăzi, a în fiecare zi în drum spre serviciu, pe lângă cimitirul Cărămidarii Vechi, am remarcat două cavouri, care, aidoma caselor perechi, cândva au fost identice; acum unul e zugărvit şi plin de flori, celălalt edărăpănat şi negru, semn că după prima moarte te pândeşte mereu o a doua. Mi-am imaginat o clipă soarta ipoteticilor fraţi învrăjbiţi, care nici în mormânt nu şi-au găsit împăcarea. Şi mi-am imaginat o a treia moarte, să îi zicem uitare, după care, din fericire, nu mai există chiar nimic.
Chiar ţin minte când am trecut o dată pe lângă nişte case oglindoidice cu o vară de-a mea şi prietenul ei. Cel din urmă e cam arhitect şi povestea ceva de “calcan” care e peretele ăla fără geamuri. Calcanele de la două case trebuia poziţionate unul lângă altul şi nu înspre vederea tuturor, ca să nu dea urât(atunci când proprietăţile erau mitititele).
O explicaţie (proprie, dar oficială) posibilă pentru oglindicitatea caselor ar fi următoarea: Poate doreai să îţi vinzi casa şi vroiai să îi faci şi poză ca să o pui în ziar. Ei bine, pe străzile înguste e o problemă cu parcările. Şi dacă aveai trotuarul din faţa casei tale ocupat cu vehiculele altora şi faţada imobilului nu se vedea complet (panoramic), pentru a putea face poza aceea pentru ziar, te foloseai de casa vecinului şi apoi developai filmul invers.
O altă posibilitate era ca vecinii tăi să fie bătrâni, să nu aibă rude şi să aibă nevoie de îngrijiri. Drept răsplată pentru servicii, lăsau casa moştenire. Ca să nu ai probleme de acomodare, dar pentru oleacă varietate, casele erau construite în oglindă.
De aceea nu m-am făcut arhitect!
Heh, case vagon.
Cumetrii, veresii, crailâcuri nedeslipite.
Flori, fete şi băieţi.
Lămurit?
nu domne, din motive de ieconomie le faceau asa. Ocupau mai putin spatiu pe strada!
Casele astea gemene de care vorbesc nu sunt vagon, ci stau cel mai adesea faţă în faţă. Ştiu un exemplu tipic pe Sf. SIlvestru, o să o pozez şi o să o pun aici.
În suburbii în Germania am văzut tone de case oglindă, serie sau variaţii pe aceeaşi temă. Nu cred c-au inventat românii asta.
Stroescule, în toată Mediterana sunt de-astea.
Cred, doar că eu n-am fost în Mediterana, decât în vis.
Pai exista si case in doua oglinzi, un bloc mare impartit in sferturi simetrice. Asta ca si cind lucrurile nu ar fi si asa suficient de complicate 😉
Bunicii mei au avut o jumatate de casa din asta, pe Barbu Vacarescu. A fost intotdeauna un mister pentru mine. (Mai ales usa aia de la subsol, care nu se stie unde dadea. Daca ar fi fost o trecere subterana prin calcan, as fi inteles ca da in pivnita vecinilor. Dar asa…?)
Astea e duplexuri de Pipera avant la lettre, mon cher… Iera preludiul globalizarii in constructii…
Sunt facute in oglinda pentru ca majoritatea stau spate-n spate cu-n perete comun. Deh, economii de tot felul. Dar parca-mi place mai mult explicatia ta
In aceasta zi si la aceasta ora, imi exprim entuziasmul
Nias, şi eu: IEEEEEEEE! 🙂 🙂 😀 😀 🙂
De fapt iesplicatia e mult prea simpla, fata mosului si fata babei, yin si yang, Tantza si Costel,
Una e oglinda rasturnata a celeilalte, cam cum se formeaza imaginea pe retina? Se zice ca nimica nu se sterge, de pe retina, zic, se doar suprapune invers.
Cum face Madelin de are mereu dreptate?
Pentru ca are o bila de cristal?
Pentru ca are doua bile de cristal, una de zi si una de noapte?
Pentru ca e o bila de cristal?
Buna
Exista in centrul Clujului o bucata de strada unde toate casele de pe partea dreapta sunt exact la fel cu cele de vis-a-vis, de pe partea stanga. Ii mai spune si strada in oglinda.
Aici se pare ca exista o explicatie: atunci cand s-a construit, terenul acela apartinea unui domn foarte bogat care avea doi fii. Acum nu mai stiu daca erau si gemeni dar nu cred ca mai conteaza. Si uite asa, ca nici unul sa nu fie dezavantajat, a trasat o strada si a construit niste cladiri frumoase, identice si le-a lasat mostenire copiilor. Nu stiu cat de tare ar fi apreciat urmasii dar cladirile sunt superbe si acum.
Uite ca pot exista si alte explicatii, care mai de care mai inedite