Există două tipuri de bloggeri ideali: scriitorul şi personajul. Prin blogger ideal înţeleg nu minunea minunilor, ci un model la care putem aproxima orice blogger (şi inexistent în realitate, precum gazul ideal sau deplasarea fără frecare). În realitate, soit dit en passant, fiecare blogger are două componente, cea de scriitor şi cea de personaj, în care îl putem descompune într-un sistem de axe perpendiculare, ah, ce mişto.
Desigur, lucrurile sunt mai complicate de atât, pentru că orice personaj depinde de un scriitor, şi nu poate fi deci reprezentat pe o axă independentă de acesta. Aşadar, graficul de mai sus este cu siguranţă incorect, dar îl vom accepta pentru scopurile noastre prezente. Am descoperit însă încă din însemnarea precedentă că bloggerul este singurul personaj care se scrie singur. Ceea ce e iarăşi foarte mişto. (Dacă vreodată voi scoate o carte de maxime şi cugetări, să-mi aduceţi aminte să o pun şi pe asta). Desigur, poate fi un personaj foarte bun care se scrie foarte prost (majoritatea cazurilor), sau, mult mai interesant, viceversa.
Tocmai ca să scap de buclele astea infinite, eu unul privesc bloggerii pe care îi citesc fie ca scriitori, fie ca personaje, rareori ca amândouă simultan. De regulă, predomină o dimensiune. De exemplu, Gavagai este un personaj magnific, dar (sau tocmai de asta) eu îl văd ca pe un extraordinar scriitor. Invers, Zaza scrie foarte frumos, dar în percepţia mea predomină personajul Zaza . Am ales două exemple sugestive din blogroll-ul meu, însă practic pot încerca să clasific orice blogger în felul ăsta. Pe ce criterii? Iată un mister ce merită analizat. Unul dintre criterii este cu siguranţă ideea pe care mi-o fac despre realitate, pentru că, aşa cum spune Anselm de Canterbury, realitatea e mai tare ca virtualitatea. Nu am acces decât la virtualitate, dar pe baza ei pot încerca să deduc realitatea, ori în realitate unii oameni îmi par mai curând personaje sau mai curând scriitori. Şi iată că n-am făcut decât să transfer problema din virtualitate în realitate, şi uite aşa mă fâţâi până mâine dimineaţă. Mai există şi factorul temporal, însă acesta evoluează unidirecţional: la începuturi, îl vedeam pe Tapir ca un personaj, de mult timp însă a trecut în zona scriitorului. Dată fiind acestă unidirecţionalitate, putem scoate factorul timp din ecuaţie, şi să luăm în considerare doar momente date (eventual doar pe porţiunea iniţială a curbei, pentru că e evident că, într-un timp suficient de lung, fiecare personaj va deveni scriitor).
În sfârşit, ultimul criteriu, şi cel mai solid, este autopercepţia. V-aş întreba pe domniile voastre cum vă vedeţi pe voi înşivă: mai curând personaje sau mai curând scriitori? Dacă vă consideraţi într-un fel, probabilitatea maximă e să fiţi exact în celălalt.
65 de procente scriitor 15 procente personaj restul ilustrator
Poate ar fi interesant să introducem și factorul ”proiecție”, în sensul în care fiecare autor se proiectează automat într-una dintre categoriile descrise de tine. Scriitura poate fi, în cele din urmă, platforma pe care personajul își construiește proiecția. Apoi culege percepții și vede ce-a ieșit… 🙂 Adică îți dau dreptate, mai ales în ultima parte…
Mi se pare extraordinar să faci un grafic fără definiţii.
Recepţie?
PS: I disagree. Nu sunt nici una, nici alta.
In genere, a scrie înseamnă a te scrie, iar a te scrie implică transformarea ta.
De vreme ce orice scriitură e lipsită de neutralitate (transformă şi pe cel care scrie şi pe cel despre care se scrie), e firesc procesul prin care devenim propriile personaje, la fel cum “Cunoaşte-te pe tine insuţi” poate fi văzut ca un îndemn la o vesnică transmutare. Cine cunoaşte pe cine? Eu sunt cel care cunoaşte sau sunt obiectul cunoaşterii?
Nu transformarea în personaj ar fi gravă – orice discurs propriu face parte dintr-un scenariu anumit, cât riscul să devenim ca blogeri nişte simpli reporteri ai experienţelor şi pulsiunilor noastre. Riscul ca ceea ce nu povestim, să nu ne mai putem aduce aminte. Riscul ca ceea ce nu scriem, să înceteze treptat să mai existe.
Riscul de a ne pierde în propriile note de subsol, iar la final să nu avem nici măcar un titlu valabil.
Salutări:)
ce dragalas cand un personaj scriitor o da in matematici ;))
par ailleurs, cred ca tipurile ideale ar trebui sa fie exclusive, ceea ce se cam contrazice cu maxima ta.
Există două tipuri de bloghişti: cei care clasifică bloghiştii în două categorii şi cei care nu o fac.
And then there’s krossfire…
io, maieutic: daca am inteles io bine, scriitorul este cel care e remarcat, remarcant, remarcabil, etc, pân cea ce scrie, dar in schimb personajul este remarcat prin ceea ce este. Sau cine este.
Sau?
Ce de oaspeţi de vază!
Dan Şelaru: tii, uite că la asta nu mă gândisem. Normal că şi ilustrator. Chiar şi muzician, comediant, etc.
Pushthebutton, îmi pare bine de cunoştinţă. Am fost pe la dumneata, poci să mai reviu, cu permisiunea dumitale?
Zaza, atunci probabil eşti amândouă.
Salutări, dle Adrian Ciubotaru. Mai există un risc, pe care în general noi îl ignorăm sau îl sfidăm, deşi e cât casa. Riscul ca personajul în care ne transmutăm să fie cu totul altcineva. Riscul de a ne omorî pe noi înşine şi de a ne înlocui cu ceva lipsit de substanţă, chiar dacă pare mai real ca realul. Lucrul ăsta chiar se întâmplă, eu l-am văzut.
Mica, păi chiar eu zic că idealurile mele nu sunt exclusive. Dar nici complet dependente unul de altul. Există o dimensiune a personajului care nu poate fi în niciun fel redusă la scriitor. De asta avem imaginaţie. De aici şi riscul descris mai sus. Imaginaţia chiar poate scăpa de sub orice control. În rest, matematicile mele nu trebuie luate chiar în serios. Mai curând e o autoparodie (niciodată nu o să mă mir suficient de cum lumea mă ia în serios 🙂 ).
Ştefan Tălpălaru: tu eşti în mod clar un personaj, nu există dubii aici.
Tapire, nu poci să satisfac prea bine maieutica de data asta, pentru că aş corupe răspunsurile cetitorilor. Dacă dau criterii clare (nu că aş putea), atunci Pot doar să spun că nu folosesc definiţia Uniunii Scriitorilor pentru scriitor (3 cărţi publicate, membru de partid, whatever). În rest, trebuie să lăsăm un pic intuiţia să lucreze aici.
Concluzie: chiar mi-ar plăcea să găsesc o distincţie clară, obiectivă, între scriitor şi personaj. În afară de cea patologică. Tare am avea nevoie de asta. Pe mine unul atâtea oglinzi au început să mă obosească.
uite de exemplu, tocmai m-am uitat la header si acolo zice “palarii si sepci”. Nu e o dilema similara?
Acolo e mai simplu. Avem diferenţa specifică a circumscripţiei borului.
Cum zice si Adrian Ciubotaru mai sus a scrie inseamna a te scrie. Esti ambele si e frumos, mai ales daca cititorilor le place
e bine categorisita la “tampenii”. de unde ai furat bre graficul ala? si chiar asa, cu cocoasa ceea?
Mie mi-a placut transformarea lui Adrian Ciubotaru. Ca s-o fac pe Socrate, cind ma intreaba cineva ceva si nu stiu raspunsul (de exemplu, daca sunt personaj sau scriitor, leapsa!), atunci ma duc la Diotima si o intreb pe ea, sau imi amintesc ce mi-a explicat ea cindva. Acum am facut altceva, anume mi-am adus aminte de ce am inceput sa scriu blogul meu: Pentru ca am vrut sa transform lumea, sau cel putin o foarte mica parte din ea, si sa le arat confratilor din lumea gay romaneasca (care erau teribil de depresivi in anul 2004, cind am inceput sa scriu Jurnalul domnului Inginer, sau chiar si mai devreme cind scriam, ohoho, la Andrei Gheorghe) ca exista si normalitate “pina si” in conditiile astea. Cind confratilor romani le-a mai trecut depresia, am inceput sa fac schimb de retete de bucatarie cu Madelin.
Acestea fiind zise, pe blogul meu sunt si scriitor si personaj, dar asta nu prea conteaza. Conteaza schimbarea numita mai sus — care a si avut loc intre timp, iar eu ma magulesc uneori spunindu-mi ca am contribuit la ea.
In Mahala nu sunt decit un personaj virtual care se mai devirtualizeaza din cind in cind cu unul, cu altul. (La prima parte, Vlad o sa ma contrazica de buna seama.)
vlad, tu ai potential de patafizician : ))
E clar ca nu se doreste aici o distinctie scriiitor-personaj din vreun manual de teorie literara (daca e unul bun, oricum chestiunea ramane confuza sau excesiv ramificata), ci de intruparea bloggeristica a dualitatii.Una din solutiile de evitare a schizoidiei extreme ( ca cea normala,cred ca e constitutiva) e autoironia (felicitari pentru articol,pentru ca detine), alta ar fi recunoasterea greselilor (lingvistice,umorale etc) si a treia proba dialogului cat mai debarasat de diverse masti.Toate acestea pentru a pastra echilibrul dintre diverse ipostaze,mentionate mai sus de vorbitori.
Ligia, bine le zice A.C., într-adevăr. Indiferent ce scrii, tot pe tine te scrii. Sartre, scriind despre Baudelaire, scria de fapt despre Sartre.
WE, graficul l-am luat dintr-un film, ăla cu Dead Poets Society. Nu ştiu de ce dispreţuiau copii ăia graficele, erau foarte drăguţe. Ca dovadă că s-au şi sinucis: bine au păţit.
Mica, sunt cu bibilica.
inraspar: chiar, cred că o să scriu un post despre “schizoidia normală”, sărumâna de idee.
interesant este ca nu are palier de saturatie, asa ca o sigmoida de bun simt. ci, cu cat e mai dihai scriitorul, la fel si personajul. adica, reteta sigura de poc. nu prea vad depresie, ci camasa de forta. sau, in fine, coledziul.
inraspar chiar te ia in serios! asa ca daca o luam si noi in serios, atunci graficul ar trebui sa aiba o armonica amortizata – in cazul fericit. deci, tre sa admiti si armonica cu feedback pozitiv, cat si cea metastabila. combinandu-le pe cele 3, iti trebuie de fapt un landscape 3-dimensional (ai personalitate dubla si o dezvolti pe a treia), in care sa ai minime locale si eventual o vale de echilibru despre care vorbeste inraspar. sunt multe sisteme fizice care pot sa iti dea asa ceva – si de aici sa incerci o ecuatie analitica.
ei?!:D
Inraspar ma ia în serios exact atât cât trebe 🙂 De ex, eu nu m-am gândit la nimic când am desenat curba aia roşie, am tras o curbă la întâmplare, în Paint. Fireşte că a ieşit o aiureală. Ceea ce mă interesa era mai degrabă sistemul de axe. Desigur că graficul nu are pretenţii ştiinţifice. Ai foarte mare dreptate, dar e prea mult pentru creerul meu.
În mă-sa! Credeam că sunt scriitor, personajul fiind lamentabil! Acum, reiese că sunt, de fapt, personaj, scriitorul fiind lamentabil!
Auuuuuu!
Heh, Vlad. Pentru scolastici, dihotomiile sunt un exerciţiu vertiginos. Şi nu extraordinar de util.
De-aia am zis că nu sunt nici una, nici alta.
Împricinat: noooo, se inversează tot! Adică, eşti personaj, scriitorul fiind excelent!
Zaza, tare mult mă bucur că exerciţiile mele nu sunt utile!
Vlad, sistemul de axe este sistemul de unitati. Dependenta, sau relatia reciproca, este data de curba aia. Ca sa fie perpendiculare, tre sa aiba anumite proprietati. Numa ca “personajul” si “scriitorul” nu dau produs scalar zero, ci un un nenul impartasit de ambii. Deci nu ai cum sa le ai perpendiculare. Anyway, dependenta, relatia, dintre ele, este curba! De aceea este atat de importanta.
Pe scurt: lol!
Eu cred că în realitate, soit dit en passant, fiecare blogger este PERSONAJ, putându-se descompune în două componente, cea de scriitor şi cea de cititor… (Adaptare după Dr. V. S)
WE, am reluat studiul, considerând toate datele menţionate, şi am generat un nou grafic, disponibil aici. Încă lucrez la ecuaţiile de regresie.
Ginger, dimensiunea de cititor ar fi foarte interesantă. E destul de involuată însă în ultima vreme. Cred că o putem considera neglijabilă.
Vlad Stroescu,sa cresti mare (raspuns la “sarumana”)si astept cu nerabdare postul.Chiar ca te iau in serios cu masura, caci traducerea fermecatoare (prin obscuritate, pentru urechi filologice) a Elfului merita aplauze separate.
Referitor la dimensiunea de cititor, orice privire in oglinda propriului blog e periculoasa (si nu ca ies la iveala dezacorduri s.a.)pentru ca te poate imbia cu autoanihilarea sau cu supraestimarea(cum o fi asta?).Dar citind,ochii vad doar ceea ce au invatat sa vada,asa ca sa nu ne facem griji,fantasmele si frustrarile ne-au devenit imagini rutinizate.Excesul de luciditate si teama de ridicol nu au ce cauta aici,cititorul trebuie sa fie empatic,asertiv (+ alti termeni din pelteaua cu inteligenta emotionala ).
Si daca nu esti nici una nici alta ci doar un povestitor, ce mai ramane din grafic? Adica stai asa la taclale cu tine insuti in fata unei ferestre deschise spre lume in care oricine poate privi, ba chiar lasi si o usa deschisa spre sufletul scriitorului/personaj care te imbie uneori sa intri, ca doar n-om fi toti simpli actori, intrupand un personaj virtual diferit de cel real.
Uite cum calitatea distinsă a dialogului modifică substanțial graficul de blogging. Dle.Stroescu – eu am mai fost pe-aici (o dată), dar nu m-ai remarcat 🙂 Ești mereu binevenit să-mi disprețuiești sau să aprobi exercițiile virtuale.
Vlad, da, cam asa ceva imi imaginam si eu.
Inraspar, prea frumoase cuvintele pentru silogismele acelea fizicaliste. Multumesc, oricum.
Si daca scrii ceva pe blog ca un fel de semn de carte, ca sa nu mai umpli Bookmark-ul? Sau daca vrei sa impartasesti cu altii cate o idee ori un fapt care se petrece aiurea, in lume? Atunci ce mai esti? Eu sunt confuza 🙂
Intr-adevar foarte frumos graficul asta, parca e un derdelus si-mi aduce aminte de Ethan Fromme al lui Edith Wharton.
Si mie au inceput sa mi se puna niste intrebari (pe care mi le pun si eu uneori mie insumi) ce vreau eu de fapt cu blogul meu. Am incercat sa postez azi o Explicatie in frunte, cel putin ca raspuns temporar, insa nu ma satisface pe de-a-ntregul, tebuie sa ma mai gandesc, eu evoluez incontinuu, si-mi mai vin si idei noi pe parcurs. Little update pt. cei interesati: in sfarsit m-a contacta D. (a binevoit sa ma calmeze un pic ca intrasem in istericale.)