Răspundem cititorilor: ce fac hârciogii noaptea-n cimitir?

Nu vă miraţi aşa, întrebarea mi-a fost pusă de Pinocchio, care a surprins sinistrele animale în cimitirul din Viena. Întrebarea mă onorează şi mă stimulează în acelaşi timp. Când am auzit relatarea lui Pinocchio prima oară, pe strada unde soarele nu bate, am avut o senzaţie de déjà vu. Câteva vizite în secţiunea ORB a Bibliotecii Academiei, dar mai ales două vizite făcute unor personaje atât de secrete încât simplul fapt că le menţionez aici mă face să tremur (salutări, Cioflan şi Mariana!) mi-au conferit o brumă de informaţii, cât să pot schiţa în mare povestea cruntă a hârciogilor croque mort.

Primele relatări despre Sângeroasa Confrerie a Rozătoarelor de Talie Medie ne vin din jurul secolului XII, coincizând cu primele persecuţii împotriva veveriţelor, hârciogilor şi popândăilor. Iepurii au colaborat permanent cu autorităţile clericale, fiind astfel scutiţi vremelnic de prigoană, cu preţul teribil al captivităţii. Simpaticii hârciogi erau văzuţi ca draci din iad, veniţi să tortureze cerealele dreptcredincioşilor. Regăsim adesea pe catedralele gotice europene imagini şi sculpturi terifiante de hârciogi, despre care se spunea că vor ciuguli suflete damnaţilor pentru eternitate. Mai jos e un exemplu pozat de mine (puteţi găsi şi dvs multe altele, dar pun pariu că nu v-aţi uitat bine până acum).

(Nota: Întrucât pe atunci nu se inventase pasta şi periuţa de dinţi, hîrciogul din imagine e reprezentat ştirb).

O bună parte dintre hârciogii persecutaţi au ales să se convertească măcar de faţadă, dând naştere ordinului domestic al hamsterilor. Aripa radicală însă s-a retras în păduri, luând numele de Sângeroasa Confrerie etc. , şi atacând periodic hambarele periferice.

În epoca Morţii Negre din secolul 14, adusă de şobolani din Asia, Confreria a plănuit de asemenea un atac biologic. Cum ciuma bubonică fusese deja luată, hârciogii au otrăvit populaţia cu o formă rebelă de mătreaţă, rămasă în cronici sub numele de “Ninsoarea dracilor”, interpretată pe atunci ca o pedeapsă divină pentru păcatele de gravitate mică şi moderată care copleşiseră lumea (furatul de mere, amor cu nevasta în zi de post, scărpinatul în nas, etc). “Ninsoarea dracilor” a marcat introducerea perucilor în Europa Occidentală.

“Bine frate, şi ne zici odată cum au ajuns hârciogii în cimitir?” vă auz strigând de dincolo de monitoare. Nu fiţi nerăbdători. Să începem cu următoarea fotografie sugestivă pe care am făcut-o în cimitirul din Montmartre toamna asta.

Poza nu are nicio legătură cu subiectul de faţă, afară de faptul că se petrece într-un cimitir, dar mi s-a părut romantică, aşa.

O veche legendă germanică susţine că sufletul unui mort care nu-şi găseşte liniştea este adus înapoi de un hârciog, spre a se reîncarna temporar (în propriul corp machiat ca la carnaval) şi a se răzbuna pe o bandă de traficanţi de băuturi spirtoase. Legenda a inspirat un film cu Brandon Lee, dar scenaristul a preferat să înlocuiască hîrciogul cu o cioară, ceea ce mi se pare foarte neinsipirat. Cine se sperie de o cioară? Un hârciog e mult mai cumplit, ia uitaţi-vă la pozele de la Pinocchio. Legenda este încă foarte prizată, în forma ei originală, mai ales în Germania, Olanda şi Austria. Profitând de reclama gratuită, hârciogii şi-au întemeiat o prosperă afacere de pompe funebre (cine nu a auzit de coşciugele de lux “Hârciog”?), cu care rapid au căpătat monopol în câteva cimitire importante din Europa de Vest. Hârciogii fac şi acum bucuria invitaţilor veniţi la parastase, care îi fugăresc şi îi mângâie, riscând redutabile atacuri de mătreaţă.

În final, o poză cu un mormânt de extratereştri, găsit tot în Montmartre. După care vă rog să faceţi curat, ce e cu toate roşiile şi ouăle astea clocite pe blogul meu proaspăt renovat?