Sub caldarâm creşte iarbă

Lumina zilei mângâind faţadele blocurilor, cu dragostea necondiţionată de care noi nu suntem în stare, deşi e ciudat că ne-o imaginăm, mi-a amintit de altă lumină a unei alte zile, mângâind păşuni largi şi înflorite, şi munţi în depărtare, şi pe cei câţiva prieteni pregătindu-se de plecare. Erau goniţi, dar aşteptaseră cu bucurie izgonirea. Nu trebuie să ni-i închipuim ca pe nişte oameni fără casă, ci fără ziduri. Având mereu cu ei, oriunde în lumea prietenă, căldura paşnică pe care noi am încuiat-o în vetre. Mi-aduc aminte de ei culcând iarba, trecând munţii, privind marea, apoi, de pe punte, ţărmul, dar astea sunt amintiri mai tulburi decât cea a acelei dimineţi inundate de soare când a început totul.

Nu ştiu de unde am amintirea asta, dacă dintr-o poveste care mi-a fost spusă de o bunică a cărei faţă se limpezeşte doar în vis, sau dacă e a unui strănepot căruia am să-i spun eu însumi povestea, încă neinventată, şi care mă reînvie vreme de câteva rânduri.

Trebuie să nu uit, să-mi repet că e una şi aceeaşi viaţă, că e nevoie doar de un mic efort, nu de voinţă, ci de vedere, ca să întorci pe dos aşternutul. Că sub caldarâm creşte iarbă mare.

About The Author

7 thoughts on “Sub caldarâm creşte iarbă

  1. Imi amintesc si eu de ei uneori, de prietenii aia. Uneori amintirea asta e mai reala decat sunt eu ca memorie a prezentului si ma scufund in apa ei racoroasa pana cand intunericul devine de nepatruns si trebuie sa ies iar la suprafata. Acolo e Penelopa, vezi tu, cu un prosop gros in maini, si caruta noastra care nu se mai stie de la cine am mostenit-o. Si eu intotdeauna imi sterg bine mustatile si ma urc la loc pe capra pentru ca urma e inca proaspata si poate in portul urmator am sa gasesc ce cautam. Sigur e ca undeva, in unul din porturile astea, ei asteapta macar o clipa doua inainte sa intinda panzele sau sa vare lopetile vechi in apa sarata.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.