De mult timp, în mintea mea se învârte ideea unui roman. Romanul ar fi despre o chestie nenumită care mănâncă marginile unui oraş. Case dispărând cu totul peste noapte, până la urmă străzi întregi, etc. Nu ştiu exact cum, dar chestia ar fi legată de marea moartă de sub Marea Neagră (viaţa din Marea Neagră nu coboară mai mult de 100 de metri adâncime, dincolo de care nu mai există oxigen, ci doar un hău mort care ameninţă mereu să atingă suprafaţa). Aici ar interveni nişte creaturi fantastice, nişte, să-le zicem, balauri. Sigur, ar fi nişte balauri pe jumătate metaforici, care se străduiesc să intre în realitatea romanului, evadând dintr-o altă poveste, nişte balauri pe care toată lumea îi aşteaptă ca pe o salvare.
Dar adevărul e că nu reuşesc deloc să scriu această istorie cam tâmpită. Mi se zbate disperată în cap, dar nu poate să se fixeze. Am început-o de vreo cinci ori, şi n-am ajuns prea departe. Mi-am imaginat nu mai ştiu câte perspective de istorisire, niciuna nu pare bună. Ca şi cum cineva sau ceva ar devora povestea permanent dinspre periferie spre centru, împiedicând-o să ia viaţă în lumea reală. Ce este acest iad al poveştilor niciodată spuse?
Şi mi-am dat seama că, într-un cerc vicios precum cel din jurul falsului Ibn Rushd al lui Borges, încerc şi nu reuşesc să scriu o poveste despre o poveste care nu reuşeşte să fie scrisă. Şi, mai mult ca sigur, însemnarea de faţă e tot ce va ieşi din învîrteala asta sterilă.
Ideea nu e deloc tîmpită, chiar poate deveni un roman. Dar romanele se scriu cînd vor ele.
Jungianismul in plina actiune:)
Michael Ende avea aceeasi idee in Poveste fara sfarsit: nimicul care musca din Imparatie, pentru ca oamenii uitau povestile.
Stiu ca His Dark Materials nu a fost your cup of tea, dar e o idee asemanatoare acolo, cand Lyra ajunge in Iad si calmeaza furiile prin povesti. Pana atunci, furiile speriau sufletele, le torturau cu tipetele lor, dar erau fara putere de fapt.
Te-ar ajuta cumva aceste 2 povesti?:)
Draga Lucia Verona, bine ai venit în mahalaua noastră!
WE, da, ideea e departe de a fi originală. E mai original postul ăsta, care nici el nu e original. Ştii, în retrospectivă, His Dark Materials mi-a plăcut, ca idee. Aş fi vrut să fie ceva mai bine scrisă, cine ştie, poate la ediţia a doua.
perspectiva Star Trek. Era un episod in care pe o planeta un grup de oameni traiau in asa-numitul “Dom”, o cupola energetica care ii separa de vicisitudinile planetei. Numai ca inteligenta artificiala care avea grija de Dom si de locatarii sai intrase in criza energetica (sub-prime mortgages, alea), asa ca trebuia, din cand in cand, sa micsoreze aria acoperita de Dom. Dar ca sa nu ii nefericeasca pe locatari (legile roboticii), dupa fiecare micsorare – in care strazi si locuinte marginase dispareau – locatarilor le erau inserate un set nou de memorii.
Io zic sa faci o leapsa din asta (io o iau si fara sa mi-o dai), ce idei de romane am avut la viata noastra.
tapire, tin minte ceva…ce episod era, ai retinut? era cu piccard, nu?
Vlad, iti dau dreptate cu HDM. Dar m-a prins si nu m-a lasat pana nu am terminat toate cartile. Unele idei sunt misto, totusi.
Vlad, povesti despre povesti care nu reusesc sa fie scrise exista, chiar multe. Este o categorie intreaga, as zice. Povestea mea preferata din categoria asta este filmul 8 1/2 al lui Fellini.
Prima mea intrebare: Nu am inteles prea bine, povestea povestii care nu reuseste sa fie scrisa este chiar povestea pe care vrei sa o scrii tu, sau este un aspect periferic? Daca e un aspect periferic, atunci m-as intreba daca chiar trebuie scrisa; poate ca nu, si atunci m-as concentra asupra povestii centrale, e mai simplu. Daca asta e povestea centrala, atunci mai departe cu intrebarea a doua:
In ce forma vrei sa reprezinti blocajul creativ? Si apoi cum se va rezolva, daca se rezolva? Si ce vrea sa spuna asta? Daca aici e problema ta, vorba Tapirului, da o leapsa si noi o sa producem idei, sa vedem ce iese.
Off topic: Aseara am sarit in sus de bucurie, am aflat ca Fernanda si Dan au o haiosenie de copil. Are deja un an si jumatate si eu n-am stiut nimic pina acum!!
da, cu Picard imi aminteam si eu, dar am rasfoit lista de episoade si nu l-am gasit
Baieti io as zice sa nu o dam in SF-uri. Cred ca povestii i-ar trebui ceva autohton si un pic de farmec. Cred ca introducerea de “tehnic” ar strica “placerea”!
we, tocmai, ideile sunt mişto.
Tapire, bună idee cu leapşa! O dau tuturor! Deci, ce idei de romane vă trec prin cap? Dacă sunt bune, le fur şi zic că-s ale mele.
Pinocchio, singura poveste scrisă de mine despre povestea care nu vrea să fie scrisă va fi postul ăsta, deci nu mare lucru. Mulţumită ei, totuşi, îmi dau seama că nu are niciun rost să persist în ideea acestui roman. Sincer, cred că trec printr-o criză existenţială, în care nu îmi găsesc niciun rost, şi de asta îmi vine să scriu romane, fără să am habar ce să conţină. Aş vrea să îmi treacă naibii mai repede, criza asta.
Vlad, într-unul din romanele pe care le trăiesc eu și nu știu sigur cine le scrie, dar sigur e un roman colectiv, centrul și nu o chestie nenumită mănâncă periferia orașului, atunci când periferia nu piere într-un soi de autofagie.
Eu totuși nu înțeleg cum ți-ai dat tu seama că nu are rost să persiști în ideea acestui roman? mie mi se pare că ar trebui să mergi înainte, dacă poți.
Leapșa cu ideile de romane nu știu dacă ar fi o idee bună de leapșă, ca să mă învârt puțin în jurul cozii, așa; și-nc-o dată, tot așa; iar așa! Dar de ce nu pui tu un fragment-două din ce spuneai că nu îți iese și să scrie cine vrea ce crede? sigur că s-a mai văzut, dar dacă iese ce nu s-a mai văzut? 🙂 hop-ș-așa! și la mulți ani, iar!
P.S.: dacă descoperi care-i chestia nenumită care mănâncă marginile unui oraș, spune-mi și mie, poate-ți fur ideea și scriu o lucrare științifică, ceva de urbanism, acolo… 😀
e o criza mondiala! 🙂
daaaaa baga fragmente si noi continuam si asta va fi leapsa. apoi continui tu. sau bagi alt capitol. si tot asa. ne jucam cu marginile mahalalei tale, Vlad. dac-o rupem?
Mda, boierule, asa, dai de greu nitel si gata, dai bir cu fugitii. Adica tu crezi ca romanele se scriu asa, dimineata, in tramvai? Pai nu, pai de ce, pai unde dom’le s-a mai pomenit una ca asta? Pai adica cum sa fugi dom’le de responsabilitati, sa le numesti crize existentiale si sa iti doresti sa-ti treaca? Dom’le idei din astea nu se nasc dom’le in orice capatana de tigan, daca te-au ales ele pe dumneata, apoi musai e sa le duci la capat, pune penita pe hartie ca ele, iti zic, fac ce fac si se scriu, numa sa inchizi circuitele sa nu scape curentii…
Ca zise Pinocchio de Fellini, imi amintesc acu de Viata dulce si de Marcello care face compromisul, isi arunca la gunoi visul de scriitor si se scufunda intr-o lume facila si hedonista. Sa nu care cumva sa te gasesc peste vreun an scriind sloganuri pentru o companie publicitara, imbracat intr-un costum alb, organizand petreceri pentru copii bogati si plictisiti pe plaje italiene.
Da’ tare mi-a placut, zic asa, la final, ideea ca necunoscuta care devoreaza periferia e centrul…
Era in Povestasul lui Llosa un personaj care a lucrat toata viata la fraza perfecta cu care sa isi inceapa romanul…romanul nu a trecut niciodata de aceasta prima fraza dar asta e mai putin important pentu ca efortul creator cheltuit putea sa tina in spate o intreaga opera. Io ma chinui sa scriu de 8 ani o povestire si am jurat ca nu ma las pana cand nu o trantesc cu zgomot pe masa. Psihanalizabil sau nu, e vorba tot de un adanc insondabil si lichid in burta caruia se zbat niscaiva energii fantaste si neprietenoase. Iti urez un profund succes sau tupeul sa renunti, ca nu imi dau seama ce e mai intelept 😉
In The War of Dreams al Angelei Carter (sau în variantă americană The Infernal Desire Machines of Doctor Hoffman) un doctor nebun (?) încearcă să distrugă un oraş transformând dorinţele, visele şi fanteziile oamenilor într-o realitate palpabilă. Imperceptibil, oraşul începe să se schimbe pentru că începe să trăiască simultan în prezent, trecut şi fantezie, dar curând orice barieră de timp şi de spaţiu devine irelevantă iar oamenii încep să se piardă în mirajul propriilor lor fantasme. Războiul care urmează e de fapt lupta infernală dintre raţiune şi simţire, dar când o zici aşa sună plat ca un trotuar.
Când citim nu cred că ne împinge neapărat curiozitatea de a afla ceva nou, revelatoriu, ci de a simţi cum trec prin noi fluturaşii diverselor fantasme. Aşa că aşteptăm cu interes să vedem ce se întâmplă cu oraşul tău…
Vezi, Vlad, că și Nusitatu este oarecum de aceeași părere? Dă-i bătaie! (nuuu, lasă-l în pace pe Nusitatuuu! apucă-te de treabă, în sensul ăsta spuneam…). În plus, Liv-lila subscrie la tipul de leapșă propus; în fond, de ce nu? Mai gândește-te.
Foarte interesantă trimiterea ta, Oblia; îmi amintește de o sinteză pe care Besnier o propunea în elaborarea teoriilor epistemologice pornind de la analiza reprezetării cu ajutorul căreia se disting în subiect trei facultăți (cel puțin) responsabile cu accesul la cunoaștere: sensibilitatea (accesul la obiecte prin intermediul simțurilor, reprezentări ale obiectelor prezente, altfel spus), imaginația (propunându-ne obiecte care fizic nu sunt neapărat prezente, fie din trecut, fie prin recompunerea – mnemotehnică sau perceptiv-instantanee – a unor fragmente împrumutate percepției) și, a treia, înțelegerea, care decupează în manieră abstractă obiectul. N-am citit Carter, dar m-ai făcut curios.
Vlade, arunci un fragment spre noi?
Of, foarte frumos din partea voastră, şi ştiu că sunt o mironosiţă, dar romanul ăla nu va fi scris. Vedem, poate scriu altul. Mă gândeam la ceva Sandra Brown. Oare se mai vinde?
Hm, ce-ar fi să facem o leapşă? Care are curajul să scrie un post à la Sandra Brown? Ca unică regulă, nu avem voie să le zicem regiunilor din corp pe numele lor!
hehe! şi uite cum ne atrage vlad intr-un cerc vicios! şi crede că dacă a scos-o pe sandra brown din mânecă noi o să fugim speriaţi şi o să-l lăsăm în pace 🙂
bun, corpul nu e corp. atunci să zicem că e o mahala care visează la un oraş misterios pe care tare l-ar mai mânca, aşa, pe furiş, să nu se prindă nimeni 😀
😀 medice, revino-ți!
Și nu, n-o să-l lăsăm în pace!
Vlad, câteva probleme tehnice:
am înțeles că nu putem numi regiunile, dar ce facem cu verbele?…
aș prelua leapșa ta, dar cum să scriu un post à la Sănduca ta, dacă eu, să zicem, n-am aprofundat-o ca să pot sintetiza? nu iese nimic, să zicem așa, din retortă, na!
tu de ce vrei să-l vinzi deja? mai bine scrie-l; poate-l vinzi mai bine după aia 🙂
eu din nefericire nu am ideea de roman, dar am două dintre personaje, care mă bîntuie cam de pe vremea de cînd m-am lăsat de scris. huh, ar trebui să fac ceva cu ele şi nu ştiu ce :/
da’ metafore avem voie, vlad? “the nether regions”, “the ivory tower”, alea?
un spital de nebuni inghite orasul in “spitalul”de gh schwartz. un roman aparent realist. schwartz scrie foarte fain.
nu. tre’ sa simtim ce scriem, ce S. Brown? adica fiecare sa-si scrie despre propria mahala in care vietuieste cu proprii vietasi. 1 fragment din tine. da’ sa fie scris greeeuuu, ca 1 travaliu de care Vlad nu e in stare.
alt.L : 🙂 minunată idee!
Arhitect, tapir: sigur, avem voie cu metafore, inclusiv pentru verbe. Arhitecte, eu n-am deschis în viaţa mea o carte de Sandra Brown, dar să nu uităm că Sandra Brown nu a existat, ci doar un grup de entuziaşti care trebuiau să poarte un nume. Doar fiindcă nu am aprofundat autoare, nu înseamnă că nu pot să scriu ca ea!
uv: şi, cum se termină? Sper că nebunii preiau oraşul de tot.
Liv-lila, stai că nu-nţeleg. Să pun aici un fragment din mine? Care?
ceva reprezentativ adica. spuneai ca ai scrie despre cutare, doar ca e prea greu, din diverse motive.
Păi dacă e prea greu, înseamnă că nu am scris, deci nu am ce să arăt.
pai, n-ai spus tu singur ca o ai in cap da’ nu reusesti s-o scrii? deci ai ce zice/ spune/ arata, doar ca intampini obstacole.
Păi dacă nu reuşesc să o scriu, cum să o scriu aici?
pai adicatelea sa-ncerci, daca tot o ai in cap. era o incurajare.
Ce incurajare, nene, daca ne-a zis omul clar ca nu si nu. Va rog io din sufletul meu frumos sa nu-l mai stresati pe Vladul. Acuma, daca a aflat ca povestea a fost scrisa deja, nimica nu mai scoatem de la el.
Gata, tzac pac!
Io nu iau leapsa cu ce romane am vrut sa scriu ca aia e simpla, am facut pariu cu Mihu (de vrun an jumate, asa) ca sunt lejer in stare sa scriu o fantasy JKR gen. Nu iau nici leapsa cu Sandra Brown, cel putin nu acuma, mai tarziu. Io o sa scriu o scorneala cu dragonii portocalii de la Dreptunghiul Spilhozhen or so, care salveaza ei Mimiu si Bereasca, na!
off topic
Ce fraeri suntem, zau! Ca vaz ca dupe cum ne intalniram pe aci pe la Vladul si pe la Pinocchio, puteam sa facem revelionul impreuna! Poate la anul, ei? Ne aducem laptoapele si ne comentam in direct, intre sampanie si tort. Eheeei, ce mai paruiala in direct ar iesi…
sa vaza lumea nu avem ce face de rev?:)
eu am vrut de curand sa scriu un roman foarte psihologic si adanc cu o studenta la doctorat in state, la matematica, si ea intr-o zi se deprima grozav, in urmatoarele 10 zile incearca sa se remonteze cu 10 personaje diferite, in 10 capitole. in si in final se sinucide! nimic autobiografic, zau, doar biografic. aveam zeci de personaje la indemana, dar nu stiu de ce, pe cand scriam, intr-o zi mi s-a facut alb in minte imediat dupa primul capitol. mai aveam inca 10 si terminam:( probabil s-a pierdut o opera uriasa, nu credeti? 🙂
spitalul lui schwarz era populat de cei care se internau sa scape de razboi. asa ca pare foarte realist, dar nu stiu cum, desi nu are picior de balaur, nu e deloc asa.
uv, mie îmi sună a roman realist 🙂 cu tente naturaliste, care probabil se trag de la sindromul ABD — all but dissertation 😀
da, asemenea roman am vrut sa scriu, plus psihologic, neaparat! despre al lui schwartz ziceam ca nu e realist.
nu stiam de sindromul asta, daca aflam mai demult, poate ma documentam si imi scriam romanul:)
daca iti inchipui eu ca am sindromul, ma supraestimezi:). doar personajul era doctorand!
il deserto dei tartari.
o asteptare lunga.
Io am o problemă: cred că niciodată nu aş putea scrie, conştient, despre oamenii pe care îi cunosc sau cu care m-am întâlnit în realitate. Mi se pare că, nu ştiu cum, le-aş viola intimitatea, ar fi obscen. Poate fiindcă lucrez în psihiatrie, nu ştiu. Aşadar, personajele ar trebui să fie cu totul şi cu totul fictive. O soluţie ar fi să fie mitologice, pentru că mitologia aparţine tuturor. Sau să scriu fără personaje, doar lungi descrieri despre văi şi munţi.
uv, scuze, n-am vrut să sugerez că autorul ar fi şi personajul, doar să spun că ABD-ul este frica ascunsă a oricărui doctorand — iar un roman indiferent cum se termină) mi se pare o minunată strategie de a o exorciza 🙂
vlad, tocmai am aflat de un scriitor contemporan care şi-a descris într-un roman viaţa cu prima soţie (inclusiv problemele ei mai mult sau mai puţin psihice), iar rezultatul i-a şocat pe prieteni, în timp ce ‘publicul’ a primit-o ca pe o poveste trivială cu tuşe comice. într-adevăr, o întreprindere obscenă.
totuşi, există o cale de mijloc între a scrie cu personaje vii (chiar dacă nu neapărat reale) şi Calistrat Hogaş…
mi-am dat seama cand m-am oprit ca de-aia mi-a pierit orice chef. e un pacat sa tai bucati din tine si din altii si sa le arunci crude in arena sa le infulece lumea. sau sa le vinzi. bucatile trebuie create. un scriitor trebuie sa aiba mai multa imaginatie decat sa amestece personajele pe care le-a intalnit ca sa le fac nerecognoscibile (daca poate macar asta) si dupa aia sa le puna niste ate sa le faca sa danseze.
si eu nu eram deloc un scriitor. a fost o foarte scurta criza de grafomanie,normala la bloggeri, din care am invatat sa apreciez si mai mult la altii imaginatia.
tinem pumnii sa se coaca povestea ta.
hai ma Vlad vrei sa-mi spui tu mie ca n-a existat Sfantul Craiu Mutu? trebuie, trebuie sa fi existat. macar pe undeva asemanator.