Chinurile sufleteşti ale ucenicului corăbier

Până la primăvară mai era puţin, iar corabia trebuia pregătită. Munca era grea şi lungă, dar la sfârşitul zilei ucenicul şi navigatorul se aşezau turceşte pe punte, cu spatele la ţărm, îşi aprindeau pipele şi stăteau de vorbă.
“Mi-e teamă de călătorie”, zise ucenicul.
“Atunci de ce vrei să pleci?”
“Mai tot timpul mi-e teamă, şi aş vrea să mă întind pe jos şi să-mi înfig degetele în pământ şi să nu-i dau drumul. Dar din când, în când, destul de rar, mă apucă un asemenea dor de plecat că mi se taie răsuflarea. Ţine puţin, şi după aia mă întorc la teama mea de plecat”.
“Ţi-e teamă de mare, de furtuni şi de înec?”
“Mi-e teamă că n-o să-mi mai văd casa, nici părinţii, nici prietenii, nici pe fata pescarului, pe care o privesc pe furiş.”
“Poate că o să te întorci la ei”, zise navigatorul mai mult de complezenţă, că nu era prea atent.
“Tocmai asta e. Atunci când mi se face dor de ducă şi mă cheamă marea, nu vreau să mă gândesc că mă mai întorc. Dacă mă întorc, e ca şi cum n-aş fi plecat. Aş fi ca negustorii pe care îi iei în corabie, şi care se duc de patru ori pe an de pe o insulă pe alta. Atunci îmi dau seama că părinţii, prietenii, fata pescarului, sunt deja pierduţi toţi pentru mine. Deşi pot să-i mai văd în fiecare zi, sunt ca morţi şi tare mi-e dor de ei.”
Navigatorul îşi scoase dintre dinţi pipa lungă şi grea, de fildeş şi argint, şi îl trosni părinteşte pe ucenic în creştetul capului. Se întrebă dacă aşa fusese şi el, un tânăr tâmpit, pentru care prietenii sunt prieteni doar când sunt aproape, care crede că pădurea nu mai înverzeşte dacă nu o priveşte el, şi care îşi imaginează că există vreo casă pentru el undeva pe pământ. Era treaba lui dacă ţinea neapărat să trăiască într-o cuşcă, căci o cuşcă pe o corabie e tot o cuşcă, dar să ia şi tot ce-i e drag într-o cuşcă cu el, sau să-l doară că nu o poate face, asta e cruzime şi prostie.
Eu nu am nici o pipă la îndemână, aşa că îmi torn ce a mai rămas din ceai în cană, şi cu ibricul mă trosnesc părinteşte în cap. Dacă tot chiulesc de la treabă, aş putea scrie nişte texte mai puţin proaste.

About The Author

4 thoughts on “Chinurile sufleteşti ale ucenicului corăbier

  1. si eu nici macar ibric n-am. Si cu masina de espresso e complicat sa ma trosnesc parinteste in cap…
    mai bine ma intorc la munca (cat o mai am si p-asta)

  2. Emis, barbat de douazeci si opt de ani, venise-n portul sirian,
    la bordul unui vas din Tinos,
    cu gind sa-nvete mestesugul de parfumar.
    In timpul traversarii, insa, cazu bolnav. Si-abia
    ajuns la tarm, se sfirsi. Inmormintarea lui, foarte modesta,
    aici a avut loc. Nu mult-nainte de-a se stinge,
    ingaimase cevadespre “acasa…parinti impovarati de ani”.
    Dar nimeni nu stia cine erau,
    nici ce patrie-avea, in vastul spatiu panelenic.
    Mai bine-asa. Caci, pe cind el
    zace-ngropat in portu-acesta,
    parintii sai mai pot macar nadajdui, crezindu-l inca viu.

    Se numeste In port, de Kavafis. Il ador

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.