Braseria Turist

Ani lungi de zile, Braseria Turist a rezistat inexplicabil în plină Piaţă Romană, în timp ce în jurul ei se ridicau imperiile de fiţe. Berea era foarte ieftină, iar scara ce ducea la subsol, unde era toaleta, era un colimaçon foarte abrupt, astfel încât nu toţi cei care coborau după multe beri mai şi urcau înapoi, înainte de un somn reparator în budă. Dinăuntru, puteai să te benoclezi la gagicile de la ASE cum trec pe stradă, şi la maşinile din ce în ce mai bengoase. Iar de vis-à-vis puteai să-ţi iei covrigi.

La un moment dat, drojdierii eterni ai bombei, sprijiniţi cu coatele de mesele de tablă, au început să se pietrifice. Zi de zi, o pojghiţă de piatră se întindea pe chipurile şi palmele şerpuind de crevase. Şefa de sală şi-a suflecat mâinile, a pus mâna pe daltă şi a prins a sparge piatra, zilnic. A devenit un fel de sculptor-luptător, disperat de a salva fiinţa umană din blocul de granit. Un Michelangelo-Manole, ai cărui Davizi dispăreau în fiecare noapte la loc în materia primă. A prestat munca asta sisifică încă mulţi ani, dar pe măsură ce îmbătrânea, pierdea teren. Încetul cu încetul şi unul câte unul, toţi clienţii se tranformară în monoliţi, ca nişte moai din insula Paştelui. Când a venit şi ziua pietrificării complete a ultimului client, în urmă cu patru ani,  şefa de sală îşi puse mai întâi şervetul pe tejghea şi oftă. Apoi îşi suflecă pentru ultima dată mânecile, şi, opintindu-se din răsputeri, rostogoli toţi moaii pe scara abruptă, la subsol. Pe urmă trase perdelele, încuie uşa, trase grilajul, şi se îndepărtă înspre Piaţa Amzei, pentru a nu mai fi văzută vreodată.

Ce s-a întâmplat după aceea, toată lumea ştie. Braseria Turist a fost renovată şi acum e o cafenea de fiţe, fără drojdieri, doar cu domni la costum şi femei elegante, toţi benoclându-se la un panou pe care scrie ce mai fac acţiunile la bursă.

Nu am fost un client obişnuit al braseriei, dar am trecut pe acolo de câteva ori. Şi uneori mă opresc pe trotuar, la “Coloane”, şi privesc îndelung, nu ştiu unde, din umbra sprâncenelor. Apoi îmi reiau mersul, anevoios, de parcă aş avea picioare de piatră.

About The Author

29 thoughts on “Braseria Turist

  1. si eu am privit cu uimire cum rezista Turistul ani de zile peste marea schimbare. Pentru mine a fost ai degraba un loc de intalnire, “in fatza la Turist”, trebuie sa recunosc ca locul nu m a atras niciodata, la fel ca si cafeneaua scriitorilor… mi se pareau pur si simplu cam bombe. Totusi ambele aveau (una mai are) lirismul lor.
    Rostogoli…

  2. Era misto, avea aerul ala nouazecist pe care cu greu il mai regasesti.

    Apropo vezi ca tutele care beau apa plata cu lamaie si idiotii la costum care se fac ca citesc presa economica nu stiu cu ce se mananca cifrele de pe tv, ei sunt bogati doar din imobiliare ca toti ‘oierii’ din Romania.

  3. Ana, mulţumesc de corectură, scriu repede, printre picături şi la ore improbabile, şi uneori mi-e greu să-mi maschez prostia.

    Fănel, eu sunt şi mai tut, pentru că nu înţeleg nici cifrele de pe tv, nici nu m-am îmbogăţit din imobiliare. Când se termină lucrul, ca să reviu? 🙂

    LoRE, excelentă întrebare. Tocmai asta e. Nu se ştie. Sunt undeva, pe dedesubt.

  4. Hm. Voi vorbiti de un Turist si eu ma gindesc la altul, la cel cu fatada cazuta la cutremur, si mai ales la fatada cea noua, in care dungile verticale erau, inchipuiti-va, albe, asta a fost asa numai atunci, pe la 1980, era tare chic. Pe urma cred ca am intrat acolo o data sau de doua ori, in studentie, dar ce sa caute acolo politehnistii?

    Dar sa nu divagam in nostalgie, asta raspunde la obiect intrebarii despre pietrele de la subsol: Cum bine se stie ca subsolurile nu au fatada, acel subsol este un alt strat geologic, cu o era mai vechi decit cea pomenita de Vlad de la parter. Chiar nu se stie prea bine ce e acolo, LoRE, vezi, nici macar Vlad nu stie. Daca vrei sa-ti faci o idee, du-te la Pestera Ursilor, dar nu in galeria aia asfaltata, in care scheletul care le taie rasuflarea turistilor este de fapt bricolat din oase disparate, dupa modelul scheletului adevarat, dintr-o zona care nu se viziteaza. Daca ai o pila si/sau dai un bagșiș corespunzator s-ar putea sa te lase cineva sa intri in adevarata galerie. Ceva asemanator exista si la Scarisoara, in Rezervatia Mare si mai ales in Rezervatia Mica, acolo trebuie sa cobori pe fringhie, pe ghetar in jos, sa nu te duci niciodata vara.

    Da, si cind Romania va atinge nivelul european, pe care ni-l dorim atit de tare cu totii, si la care am visat chiar din acele ere trecute, la subsol se va deschide un muzeu. Turistic par excellence, se intelege.

  5. şi eu treceam des pe lângă, şi odată, prin ’97, am şi intrat şi-am băut trei halbe.
    se pare că aveam vezica foarte tare la 19 ani, că baia n-am vizitat-o 🙂

  6. Eu nu am inregistrat braseria Turist. Sau poate ca amintirea ei zace undeva pietrificata, intr-un subsol al memoriei mele care predateaza marile migratii ale tiganilor din Rahova. Dar m-am lipit de un geam azi si am incercat sa privesc inauntru prin perdeaua de praf, in amintirile voastre despre vremile alea. Si parca mi-am pus si eu coatele pe o masa de tabla si m-am benoclat la vreo gagica de la ase stergandu-mi spuma de bere din mustati cu maneca…Si mi-o venit sa plang.

    Multam Vlad. Stii tu de ce.

  7. he…mesele si scaunele din fier si tabla…vopsite in alb …cu vopseaua sarita bineinteles…

  8. Dar cum treci asa usor peste covrigii de vizavi? In plina Piata Romana rezista o circiuma unde se sta in picioare, se bea mult ca la bufetul garii si se fac spirite de gluma cu crismarita. E un colt nemuritor de romanie.

  9. ce capcha misto ai bre dalv.

    PS: am comentat cam offtopic, dar eram tare curioasa sa vaz cum merge reply-ul.

  10. Dragă Sidon, nu am uitat de covrigăria de vis-à-vis. În jurul ei deja au început demolările. Ca şi în Piaţa Amzei. Din spatele caselor dărâmate, apar alte case, mai vechi, fantomatice, care fuseseră mascate, dar doar pentru scurt timp.

    Mai e şi braseria Columbia, bomba de lângă Curtea Veche. Oare cât o să mai ţie?

  11. am fost si io la Turist de cateva ori si am coborat cu precautie si scara. vara erau mese si afara. si parca aveau si prajituri sau altceva in vitrina de la tejghea. dar pe Mendeleev pe cealalta parte, langa covrigarie, era o si mai mare bomba cu cateva mese si cativa betivi. am fost si acolo o data. cam la fel e si in gara, la Pamir.

  12. Pana cand intr-o noapte un trecator intarziat, sau poate un homeless va observa ca inlauntrul cafenelei nu e intuneric. Iar sub lumina crepusculara a unui bec de 40, siluete cenusii se rostogolesc greoi printre mese si halbe de bere.Trecatorul ii vede gesticuland si i se pare ca se poarta un dialog important acolo inlauntru cafenelei, mai important ca numerele de la bursa care defileaza ziua pe panouri…Doar ca termopanele absorb pana si ecoruile, asa ca tot ce razbate in strada e zumzaitul monoton al alarmei atunci cand e activata…

    Ok, bat campii, dar la Turist am baut eu prima mea bere si nu spun ce varsta aveam…

  13. din care se vede ca fanelii resentimentaristi obstructioneaza datul scriitoricesc al cite unuia pe care daca l-ai banui de fantome ti-ar da brinci pe colimaconul abrupt linga lumpenii cu sapca,prieteni ai Luciei,care inainte de a se pietrifica au mai si murit.

  14. aerul nouazecist il avea cind ai mers TU acolo. inainte de asta avea aerul optzecist – si tocmai despre asta se face vorbire aici.
    si e normal sa regasesti cu greu un aer nouazecist – ca doar au trecut 9 ani d-atunci…

  15. Nu, nu 12 dar aratam de 12 ( am aratat de 12 pana pe la 16 ani) si tot m-au servit cu bere. M-au tratat vecinii de bloc mai mari ca am intrat la liceu cu nume 🙂

  16. Prima dată am intrat prin 84-85, noroc că unii din grupul nostru de adolescenţi erau mai pălugi, că a minori verzi miroseam toţi. Dar chelnerii voiau să facă bani, oricum, aşa că nu se formalizau. Parola era: „Aveţi bani, băi, ciumecilor?!” La care noi, adunînd ce strînsesem din banii de buzunar din timpul săptâmînii, plus ce mai furasem de prin portofelele părinţilor, nemaivorbind de banii proveniţi din micile afaceri cu puştani mai imberbi ca noi, către chelner sau tanti aceea binevoitoare: „Da’ ce, avem noi feţe de fraieri? Avem banu’ pe noi, iote-aici”. Şi scoteam hîrtii mototolite de 10 sau 25 de lei (cîte unul, ciumecus-ciumecibus, chiar de 50 de lei) şi ne dădeam rotunzi.

    (Unii dintre ăia acum chiar sînt bazaţi de bazaţi, directori de programe prin trusturi media sau manageri pe la bănci. Sînt cu toţii foarte jenaţi şi schimbă repede vorba, dacă-i întrebi de faţă cu soţiile, de regulă nişte rapandule parvenite, dacă-şi amintesc de epoca aia subterană.)

    Umpleam masa cu 20-25 de halbe deodată, veneau rapid, trîntite în grabă, spumuiau şi rămîneau la o treime umplute, dar pe atunci nu cîrcoteam „ai văzut cum ne fură?”, eram doar fericiţi că putem bea în rînd cu oamenii mari. La vîrsta aia, 4-5 halbe de căciulă erau suficiente ca să plecăm pe cel puţin două cărări, dar ce mai conta, fusesem la bar, eram şmecheri, a doua zi aveam ce povesti la şcoală.

    Şi au venit anii 90. Mulţi din generaţia noastră şi-au lăsat plete, că pînă atunci nu era voie. Atunci au apărut şi problemele. Tanti aia binevoitoare era în continuare o femeie la locul ei, dar avea o problemă cu „roacherii”. Trebuia s-o vrăjeşti că tu eşti „hipioat”, nu „roacher” – şi să-i explici care e diferenţa ideologică, pace etc. –, ca să te lase să consumi liniştit la o masă. Mai erau şi cele două fete de liceu, una blondă-rubicondă, celaltă brunetă-gazelă, care te agăţau direct, cu texte din Morrison: „ Hello, I love, you, won’t you buy me a beer.” Că noaptea pe la 3 aceleaşi zăbăuce erau puse cu mînile şi cracii depărtaţi la grilajele primelor „buticuri” din preajmă, ca infractorii din filmele americane, şi violate cu pulanele de nişte poliţai, ştie oare madam Tatoiu?

    Dar de perechea de bătrîni duşi cu pluta, el solid, cu părul vîlvoi, bînd numai vodcă, ea subţirică, cu părul blond, trăgînd de o halbă de bere, înjurîndu-se reciproc, îşi a aduce aminte cineva?

    El: „Ţărrranul rrrromân, dom’le, e crrrriminallll!”
    Ea: „Ştii, eu sînt nemţoaică, dar tot nu pot spune aşa. Te-ai îmbătat!”
    El: „Ţţrrranulllll rrrrromânnnnn, dacă-ţi spunnnn, nu merită nimikkkkk, e un criminallll, băga-l-aş în pizda mă-sii!!!”
    Ea: „Tot nu pot zice aşa. Mie-mi plac românii, chiar dacă sînt nemţoiacă…” etc.

    Au urmat anii 2000, cînd s-a făcut banc-café-ul ăla acolo. Schimbarea în sine o pot înghiţi. Dar singurul motiv pentru care vom pune o bombă acolo, e faptul că au tăiat copacul ăla de la colţul trecerii de pietoni, care apare încă din fotografii ale anilor 30-40. Sub pretextul că nu se vedea bine firma băncii respective, din pricina coroanei copacului.

    Ăia care-şi sorb cafeaua acolo, făcîndu-se că înţeleg ceva din cifrele bursiere, sînt exact cei care beau berea cu Dero în vremurile alea, iar acum se dau mari capitalişti. Pentru asta merită să moară. Dumnezeul Bucureştiului e mare! Braţul nostru înarmat e lung! Capitaliştii vor muri!

  17. Autorul remarcabilului comentariu de mai sus e singurul răspunzător pentru ce scrie în el 😀 Eu, autorul blogului, nu am nimic de-a face cu ameninţările, dar subscriu la tot restul!

  18. prin 94, venit in Bucuresti pentru concertul Jethro Tull de la Stadionul Dinamo, am dat unei oarecare roker care cersea prin Rromana tot maruntisul pe care-l aveam in buzunar, fiind foarte impresionat de faptul ca era imbracat exact ca mine: evazati albi, bashketzi, sacou de catifea neagra, camasa inflorata. si el a fost se pare foarte impresionat pentru ca m-a luat de manuta si mi-a dat de baut de toti banii pe care ii stransese, chiar in braseria pe care o evoci 🙂

  19. si mai era o bomba de cafenea in Amzei, tot acolo pe colt, la etaj, era si o taraie-tava, unde aveau ciulama de ciuperci si bere, si doi prieteni de-ai mei si-au petrecut un Craciun optzecist, apoi mai era casata – tot bere -, la fel ca si la terasa de la lido…
    iar la 2 mai, cu totii beam o bere dubioasa si bitter de plante la dobrogeanul – de ce naiba s-a dus singura carciuma a 2 mai-ului vechi de rapa? (in vama pe atunci nu se intra decat cu buletin de cluj:)

  20. Hei, o știam și eu pe doamna cu câinii. O vedeam zilnic când eram la liceu la Zoia Cosmodemianskaia, își aducea curtea în Icoanei. Sunt ani de când a dispărut.

  21. “De aceea, când maestrul, care de ani de zile nu mai deschisese gura, a murit la catedră, faptul a trecut neobservat. Încremenit în jilțul său impozant, comandat cândva la o cooperativă meșteșugărească de profil, profesorul a mai scos câteva generații de filologi. Deși nu mai apărea de mult la evenimente culturale, numele său era invocat adesea, făcând să pară o prezență vie, permanentă, în viața literară a orașului nostru.

    Lucrurile ar fi mers așa, din inerție, încă multă vreme, dacă doamna Agurița n-ar fi observat într-o bună zi că…”
    http://www.viorelilisoi.ro/academicianul-din-debara/

  22. Tovarășul Bora,

    Laura Codruța Kovesi a prezentat un raport de peste 200 de pagini în care demonstrează contrariul. Tot ce apare ca ‘plagiat’ provine din articolele publicate tot de ea, înainte de a se căsători.
    Totul e justificat, linie cu linie, pagină cu pagină.

    TRĂIASCA LUPTA PENTRU PACE

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.