Bătrân, dirijorul şi compozitorul austriac Heinrich von Wiederspruch se preocupa, desigur, de problema morţii şi a eternităţii. Întotdeauna fusese un om religios, era destul de încrezător că va ajunge în Paradis, având în vedere cât de mult dăruise omenirii, în timpul unei vieţi private destul de liniştite, fără mari păcate dincolo de limitele imaginaţiei.
Într-unul dintre interviurile pe care i le-am luat în acei ultimi ani, mi-a mărturisit că îl preocupa felul în care muzica îl va urma în viaţa de apoi.
“Pentru că, vezi dumneata, nu pot să-mi imaginez veşnicia fără muzică, dar e teribil de dificil să mi-o imaginez cu muzică.
Nu pot concepe veşnicia ca fiind o perioadă infinită de timp. Ar însemna plictiseala infinită a tuturor posibilităţilor. Nu numai muzica, ci totul ar fi golit de orice semnificaţie. Nu, eternitatea nu este timpul infinit, ci mai curând timpul permanent. Un timp în care fiecare clipă e prezentă, niciuna trecută, nicuna viitoare. Totul, acum. De asta doar cei drepţi şi buni vor moşteni Raiul. Pentru că nimic rău nu poate dobândi această existenţă permanentă şi maximă.
Dar muzica? Muzica e dependentă de timp. O notă trebuie să dispară ca să o putem asculta pe următoarea. Dar dacă în rai timpul ar fi în întregime prezent, cum vor exista toate notele, toate intervalele, toate acordurile, simultan? Şi permanent? Ar fi ca şi cum am apăsa toate clapele unui pian în acelaşi timp, senza sordini. O cacofonie. Mai rău, o cacofonie omogenă, unică. Toate piesele muzicale care au fost vreodată compuse ar suna aproape la fel. Poate doar piesele extrem de simple să fie oareşcumva salvate, cum ar fi Melc Melc Codobelc, ale cărei două note se vor îmbina într-o terţă fără sfârşit.
Asta e, tinere prieten, problema mea. Mi-e teamă că muzica nu poate exista în Rai, ea e un dar doar pentru muritori, şi o dată ce voi trece de moarte, nu-l voi mai asculta niciodată pe Bach, şi nici pe Bruckner.”
Eu însă ştiu că nu trebuie să îndur pedeapsa asta. Mi-aduc aminte de Simfonia a 9-a, cea neterminată, a lui Bruckner. Mi-o aduc aminte, creată chiar sub bagheta lui Wiederspruch, în debut de stagiune, în urmă cu cincisprezece ani, la Wiener Konzerthaus. Nu pot să spun că îmi aduc aminte subtilităţi polifonice, sau amănunte muzicale, de fapt, nu cred că, încercând să rememorez simfonia a 9-a de Bruckner, în mintea mea vor renaşte părţi din ea. Dar îmi aduc aminte de edificiul uriaş şi angelic, într-un fel pe care nu-l pot pune în cuvinte, ca de un singur obiect, solidar şi aparte. Îmi e suficientă o secundă pentru amintirea asta, dar poate dura mai mult, înainte să pălească precum este natura tuturor lucrurilor din lume. Dacă există un Rai, varianta paradisiacă, eternă, a Simfoniei a 9-a de Burckner, e cu siguranţă o variantă mai luminoasă, mai puternică, a senzaţiei din mintea mea. Wiederspruch însuşi nu şi-ar fi putut-o aminti astfel. El a ştiut prea multă muzică, şi-ar fi putut-o aminti notă cu notă, ar fi putut să o parcurgă mintal într-un sens sau altul, dar nu ar fi putut să şi-o amintească cum mi-o amintesc eu, un profan. Ca să îmi facă mie, şi altora, darul simfoniei paradisiace, el a făcut sacrificiul suprem. A renunţat la Paradis.
Îmi aduc aminte, de asemenea, şi dedicaţia din programul Simfoniei. Dem lieben Gott.
Stii, necunoscuta care s-a dus la Celibidache dupa un concert (Bruckner?) si i-a spus: Es IST so.
Imi place numele Wiederspruch — nu stiu cine e, dar numele e genial 🙂
Pinocchio: Nu Bruckner. Brahms, ştiu de la Ioana C.
Und “es ist so”.
a9a lu bruckner a fost indirect rambolata de wagner. dirijorii s-au orientat la prea inaltul rafinament in mischklang-ul wagnerian . dar bruckner a gandit-o in categoria “orgelregistrierung” coborand-o in terassendynamik asezand acele klangflächen libere care organizau ( blockartig) arhitectura grupurilor instrumentale .
de fapt el cand a scris 11 symphonie le-a dorit ca pe un fel de teme de casa . a9a ( allein zur ehre gottes asa a fost numita )inclusiv.
apoi si schubert a lasat una neterminata.
are o partitura scrisa de mana in satz-ul al 3 lea .
p.s. 😆 😆 am scris chestia asta sa ma dau umpik mare adica sa par ca sunt intr-o clasa sociala mai inalta . tralalala 😆 pa !
uitasesi sa ma iscalesc cu cosename-le meu artistic:
marioara popins 😆
Pinocchio, Zaza, interesant, nu ştiam. Cred că atât Bruckner, cât şi Brahms, ar putea să fie obiectul legendei. Amândoi sunt angelici şi enigmatici.
Pinocchio, mie îmi place şi Heinrich 😀
Emma, mulţumesc pt comentarii, nu ştiu exact ce ai vrut să ne zici, dar ştiu că Bruckner a scris 9, maxim 10 simfonii 🙂
“nu pot să-mi imaginez veşnicia fără muzică, dar e teribil de dificil să mi-o imaginez cu muzică.” – o idee foarte interesantă, ca şi relaţia eternitate-timp-muzică.
Heinrich von Wiederspruch – bun nume. Încerc să-mi dau seama la cine te-ai gîndit. Herbert von Karajan? Deşi nu mi-l imaginez punîndu-şi asemenea întrebări. Sau poate că da?
Ca orice liber-cugetator Karajan isi poate pune orice fel de intrebari.Totusi,un pic de sinergie acolo,nu cred ca strica niciunei vesnicii.
bruckner a scris 11 simfonii . 100% 😆
pe a9a a scris-o si rescris-o pret de 9 ani . 9 fiind un numar cu o mistica asociere . resprezentand si todes kreuz-ul lui christus si finalul lui beeth 😀 fapt pentru care a fost criticat .
p.s. nu le putem stii pe toate . arogantza nu ne ajuta cu nimic 🙁
primele werke in anii 1863 respectiv 1869 lasindu-le ca “schularbeiten” . daca tot vrei sa verifici 😈
p.s. iar am uitat …
iscaleste : aceeasi marioara care-a-nvatat sa sufle-n fluier la ansamblu folcloric din valea rinului 😮
hai paaa…
Apropo de muzica si eternitate, mai degraba apropo de eternitatea perceputa constient, e celebru printre astia cu creierele altora in cap cazul unui dirijor, muzicolog si tenor englez, Clive Wearing.In plin apogeu al carierei domnul Wearing a contractat un caz serios de encefalita virala care i-a distrus in cateva zile ambii lobi temporali, cu sistem limbic cu tot, si o parte din lobul frontal stang, stergand complet orice integrare constienta intr-un continuum de timp si toate amintirile, cu exceptia notabila a dragostei pentru sotia sa.
Domnul Wearing isi petrece viata intr-un vesnic “prim moment” de constienta, in constatarea mereu reluata ca asta e prima clipa cand e cu adevarat constient si asta e clipa cand isi da seama cat de mult o iubeste pe Deborah. Fara a-si aminti absolut nimic despre educatia sa muzicala, Clive poate dirija senin un cor, poate sa cante pasaje complicate la pian acompaniindu-se vocal si in general toate abilitatile sale de muzician au ramas neschimbate. Bineinteles, in momentul in care cantecul se termina nu ramane nici o amintire a lui si e ca si cum n-ar fi existat. Explicatia pentru fenomen o puteti gasi la tanti vichi pe site.
Ce voiam eu sa zic cu toata povestea asta e ca daca muzica nu poate exista in rai din pricina lipsei timpului, ea nu poate exista nici in lumea muritorilor,in afara Perceptiei timpului. O fi asta un posibil iad al muzicofililor, sa duci muzica inauntrul tau, sa o poti darui altora, dar sa nu te poti bucura niciodata de ea?…
Excelentă poveste, Nusitatu. Spre ruşinea mea, habar n-aveam de ea.
Vlad, daca m-as rusina de toate lucrurile pe care nu le stiu n-as mai iesi din casa, nici macar pe net. Da’ probabil noi tiganii suntem mai putin predispusi la autocritica. Campioni, nene, ce sa faci…Daca nu vazurati The Shutka Book of Records va recomand calduros o cura de roma-balcanism. Chit ca nu se potriveste cu topicul. Na, de nimica nu ne pasa, nici macar de topicele oamenilor. Facem ce vrem…Tutifruti shaidiridiram…:D