De ce se cheamă blogul meu Dulce Mahala

Am primit leapşa de la o fetiţă, şi nu orice fetiţă, ci una din cunoscuta familie de vrăjitori şi zâne Tapiru, să explic de ce se cheamă blogul meu aşa cum se cheamă, adică Dulce Mahala. Eheii, asta e o poveste pe care nu am mai spus-o niciodată. Cred că o să împrumut niţel pipa lui Nusitatu ca să o spun, pentru că pipa lui Nusitatu face un fum în formă de personaje din poveste. Puf, puf.

Aşadar, dragă Miru, demult de tot, eram şi eu un băieţel şi aveam 5 ani. Până atunci, nu mai ieşisem din curtea casei. Dar în ziua aia primisem o minge nouă, era mov şi pe ea erau pictaţi nişte ochi şi o gură zâmbăreaţă. Şi m-am apucat eu să joc fotbal cu ea. I-am tras un şut mai puternic, când, haaaaa, mingea a strigat la mine:
– Haoleu, ce dai bă în mine??
Şi a fugit, rostogolindu-se supărată şi bombănind despre trista soartă a mingiilor.
Eu, repede după ea, că era o minge nouă şi îmi părea rău să o pierd. Numai că mingea cotit repede şi a ieşit pe poarta curţii. Preocupat cum eram să o prind, nici nu mi-am dat seama că am ieşit din curte şi dus am fost. Şi am tot alergat după minge, am alergat tare mult timp, nici eu nu ştiu cât, şi în timp ce alergam am trecut prin multe ţinuturi cu multe minunăţii: am trecut prin ţara balaurilor care dau din coadă şi scot limba la tine, prin împărăţia gândacilor extratereştri care se bat între ei pentru supremaţia asupra Galaxiei, prin Ţinutul Iepurilor care Stau În Urechi, şi prin mult mai multe pe care nu le mai ţin minte acum. Şi mingea aia care se rostogolea neobosită tare mă mai enerva. Până la urmă, tot fugind, am ajuns în faţa unei case micuţe, cu flori la geam şi perdeluţe verzi şi care scotea pe coş un fum alb. Era ceva ciudat la fumul ăla, şi, pentru prima dată de când tot alergam aiurea, am ridicat privirea ca să mă uit mai bine. Într-adevăr, rotocoalele de fum care ieşeau pe coş aveau forme de case şi copaci, de bărbaţi, femei, băieţei, fetiţe, căţei, pisici, papagali, ba chiar şi un purcel şi câteva gâini au ieşit prin coş. Da, era exact ca pipa lui Nusitatu, doar că eu şi Nusitatu nu ne întâlnisem încă în vremurile alea îndepărtate. (Nici Ştefan cel Mare nu se născuse.)

Cât timp eu rămăsesem cu gura căscată, două lucruri s-au întâmplat. Unu: mingea a profitat de neatenţia mea şi a intrat în casa cu coş fermecat. Doi: o musculiţă mov a profitat de faptul că eram, aşa cum am zis, cu gura larg deschisă, şi mi-a intrat pe gură, şi acolo a început pentru ea o aventură extraordinară, dar asta e cu totul altă poveste. Să revenim la minge. Văzând eu că mingea încearcă să scape iar, ţuşti! m-am avânt după ea, pe uşa casei.
Când am intrat eu în casă, ce să vezi? Înăuntru nu erau scaune, mese, paturi şi dulapuri, cum sunt într-o casă obişnuită. Nu erau nici măcar camere. Ci străduţe pietruite, case mici şi drăgălaşe, exact cum era casa cu coş fermecat văzută din afară, şi oameni care se plimbau pe străzi, copii care se jucau cu căţei şi pisici, şi multe alte lucuri mărunte, exact ca pe strada mea. Dar unele lucruri erau diferite. Mai întâi, ceva mirosea diferit. Mirosea foarte bine. Ca să fiu sigur, m-am apropiat de un felinar, şi l-am lins. Haaaaa, era de ciocolată! Am încercat şi cu peretele unei case – era din napolitană! Pe lângă mine trecu în grabă un şoricel. L-am prins şi l-am gustat: era din gumă de mestecat cu zmeură!!! Tare m-am mai speriat atunci, pentru că mai auzisem o poveste în care un băieţel şi o fetiţă dădeau peste o casă de turtă dulce în pădure şi în ea locuia o baborniţă care mânca copii.
Şi mai era ceva diferit, şi care nu mai mirosea aşa de bine. Deşi oamenii se plimbau, şi copiii se jucau, nu păreau să aibă mare tragere de inimă. De fapt, toţi aveau nişte feţe cam triste şi cam speriate, şi pe măsură ce se lăsa seara, lumea intra repede în case, perdelele erau trase şi obloanele închise.
Întrucât mă cam rătăcisem şi era aproape noapte, am întrebat un moşuleţ de marţipan, care părea amabil, pe unde suntem şi cum să ajung acasă. Moşuleţul oftă adânc şi îmi zise:
– Eşti în Dulcea Mahala. Pe vremuri, ăsta era un cartier foarte vesel, la fel ca al tău. Dar, de ceva vreme, ne-am pierdut toată bucuria şi trăim în mare teamă.
– Da de ce, nenea?
– Din cauza lui Bubanga Grasu.
– Cine e Bubu…cum i-ai zis?
– Bubanga Grasu e un nene rău. E foarte gras şi foarte pofticios. Vine cam o dată pe lună şi se înfruptă cu bucăţi din cartier. Cu câte o casă, o bucată de stradă, un căţel, un purcel, ba chiar, of, chiar şi cu cîte un băieţel sau o fetiţă. E groaznic. După ce îi mănâncă, din ei nu mai rămâne decât un fum alb care scapă pe coş, şi nimeni nu ştie ce se mai întâmplă cu ei.
– Haaaaaaaaa! am răcnit îngrozit. Vreau la mamaaaaa!
– Stai liniştit. Tu n-ai de ce să te temi. Tu eşti un băieţel obişnuit, nu un băieţel din îngheţată sau tiramisu. Pe tine nu o să te mănânce.
– Ssss…sigur?
– Da. Doar cu noi are ce are. Se pare că, atunci când era mic, părinţii lui Bubanga grasu îl obligau să mănânce legume. Dar acum e mare, şi poate să facă ce vrea, aşa că ne mănâncă Mahalaua. În curând nu o să mai rămână nimic din noi.
– Dar trebuie să facem ceva!
– Nu e nimic de făcut. Bubanga Grasu e prea mare şi rău. Deşi, hmm. Ar fi o idee. Uite cum ai putea să ne ajuţi (se aplecă şi, şopa, şopa, îmi şopti la ureche ideea lui).

După aia, l-am întrebat pe moşuleţul de marţipan cum să ajung la mine acasă. Mi-a explicat cum. Eu i-am mulţumit şi mi-am luat la revedere, dar am promis că o să mă întorc şi o să-i ajut. Moşul a dat din cap şi mi-a făcut cu mâna.

M-am întors acasă şi m-am băgat în pat. Şi, începând de a doua zi, am pus planul în aplicare. La fiecare masă, când mama nu se uita, vărsam repede toate legumele din farfurie într-un sac. Într-o săptămână, aveam deja un sac plin cu conopidă, varză, mazăre, morcovi, fasole, şi alte scârboşenii. Şi sâmbătă seara mi-am luat sacul în spate şi am pornit către Dulcea Mahala. Am ajuns în faţa casei cu perdeluţe verzi. Uşa era încuiată (locuitorii o încuiaseră de teama lui Bubanga Grasu), aşa că m-am căţărat pe acoperiş şi am intrat pe coş, cu sacul în spate, exact ca Moş Crăciun.

O dată ajuns pe străzile de ciocolată, am vărsat legumele din sac şi, împreună cu alţi locuitori ai mahalalei, ne-am apucat de treabă. Ne-am apucat să facem din legume un om. Exact ca un om de zăpadă, doar că era tot din legume, nu doar nasul. Era un om foarte apetisant, jurai că e din tort diplomat. Doar că puţea niţel, pentru că unele legume se cam stricaseră după o săptămână de stat în sac. L-am construit chiar în faţa uşii. Când am terminat, ne-am ascuns care pe unde putea, eu de exemplu m-am băgat într-un tomberon de jeleu, şi am aşteptat.

Bubanga Grasu nu a întârziat. A dărâmat uşa de la intrare şi s-a năpustit înăuntru. Eu avem un prieten de joacă mai grăsuţ, îi ziceam Costel Grasu, dar nu se putea compara cu Bubanga Grasu. Bubanga avea ochii roşii şi o limbă lungă până la pământ. Stomacul îi scotea nişte ghiorăituri oribile, ziceai că sunt o mie de balauri care rag, sau zece mii de purcei care grohăie. Hauliu, mama.
Înfometat şi pofticios, Bubanga Grasu se repezi la omul de legume pe care îl construisem, şi, crezând probabil că e din tort diplomat, îl înghiţi pe nemestecate.
Apoi se întâmplă ceva nemaipomenit. Bubanga se opri ca străfulgerat. Ochii i se bulbucară. Limba cea lungă începu să şfichiuie aerul. (Nu ştiu exact nici acum ce înseamnă “şfichiuie”). Stomacul începu să-i ghiorăie şi mai tare, de parcă era cascada Niagara. Apoi, cu o bubuitură enormă, Bubanga Grasu explodă ca un balon prea tare umflat. Şi din el săriră veseli toţi băieţeii şi fetiţele pe care îi mâncase, şi alergară să-şi îmbrăţişeze mamele şi taţii care crezuseră că îi pierduseră de tot.
Şi toată lumea tare s-a bucurat, şi am făcut o petrecere mare care a durat trei zile şi trei nopţi. Dar până la urmă a trebuit să mă întorc, fiindcă eram tare speriat că o să mă certe mama. Ceea ce s-a şi întâmplat, am primit o chelfăneală pe cinste, dar nu m-am supărat.

Şi de atunci, deşi cutreier lumea în lung şi în lat, mă tot întorc în Dulce Mahala, unde stau de vorbă şi mă joc cu oamenii de zahăr din ea. Sunt mulţi şi foarte, foarte dulci. Pe o parte i-ai cunoscut şi tu, Miru, duminică, la restaurantul cu peşti şi cu maşina de lustruit pantofi şi cu căţelul ăla caraghios, mai mic decât o pisică. Pe alţii, încă nu i-ai văzut, de exemplu nu îl ştii pe Nusitatu şi pipa lui fermecată, nici pe mulţi alţii, aşa că trebuie să ne mai întâlnim. În continuare ne pândesc pericole de tot felul, căci multă lume ar vrea să guste dintr-o mahala cu totul şi cu totul din dulciuri, aşa că nu e întotdeauna uşor şi frumos cum a fost duminică, dar avem parte de multe aventuri!

Uf, gata. Am încălecat pe-o şa şi ţi-am spus povestea-aşa. Şi dacă am minţit, să îi crească nasul lui Pinocchio.