– Suntem cu toţii desăvârşiţi, mi-a spus, privindu-mă din spatele sticlei pe jumătate goale.
Îl ştiu de ceva vreme, ne întâlnim din când în când la o bere, la umbra unuia dintre docurile de la Chirigiu. E un tip grăsun şi afectat, care îşi piapătănă în lateral nişte şuviţe lungi de păr, ca să-şi ascundă chelia. Se ocupă cu importul de spirtoase, iar în timpul liber îl pasionează esoterismul de nişă (susţine că e adeptul unei secte obscure numite kata parathesin). De fiecare dată când ajunge la jumătatea celei de-a doua beri, începe să-mi predice din teologia sa universalistă.
– Serios? am zis, ştiind că vrea să îl provoc. Aş fi zis că, dacă îi uneşte ceva pe toţi oameni, atunci e imperfecţiunea.
– Ba din contră. Cum am putea scăpa de sămânţa divină din noi? Cum să ne ascundem de propria noastră îndumnezeire?
– Simplu. Ne pierdem în cotidian. Nu ne punem nicio întrebare, ne lăsăm furaţi de mizilicuri, de lucruri neimportante, şi ne exploatăm unii pe alţii fără scrupule.
– Ei bine, tocmai aici de înşeli! declară triumfător. Tocmai, că prin viaţa lor obişnuită, oamenii ating desăvârşirea. Dervişii lui Rumi se învârtesc. Hinduşii au mantre pe care le rostesc la nesfârşit, iar misticii isihaşti rostesc aceeaşi rugăciune şi în somn. Omul obşinuit e însă cel mai aproape de perfecţiune. El îşi repetă zilnic întreaga viaţă. În fiecare zi aceleaşi gesturi, aceleaşi acţiuni, aceleaşi vise. Nu e minunat? În mod normal, viaţa ar fi o cădere abisală şi foarte rapidă, aşa însă, omul obişnuit reuşeşte să o încetinească până aproape de eternitate. Şi ceea ce e chiar fantastic, e că face lucrul ăsta aproape fără intenţie, fără pregătire, din pur instinct şi inocenţă. Ceea ce niciun mistic nu poate să facă.
***
Sper să nu citească blogul meu, că o să vadă că l-am citat şi o să se umfle rău în pene.
sper sa nu ma las vreodata de citit blogul tau
pe care atat iti trebuie
sa te lasi vreodata de scrisu-l
(dupa ce in prealabil iti faci bine temele
prin parcuri, parcari si mijloace de transport
in comun cu frrrumosii nebuni ai
marelui oras)
pe care primesti comentarii de la
alti nebuni si raspunzi ponderat,
dupa ce te umfli putin de tot in pene
fara s-arati la nimenea
ca si frumosii dulcii mahalale
te inspira;
decat poate lor, la fel cum pe ei ni-i arati noua 🙂
mda. te duce cu gandul si la anumite concepte promovate de Gnoza de la Princeton: cele referitoare la formele absolute, repetitive, cu iz de divinitate (daca am inteles eu corect afirmatiile lui R. Ruyer).
e ca un fel de infinit-nod, i.e., punct de traversat sine qua non.
Îmi plac “reportajele” mahalalei şi voiam să ating acest subiect de mai multă vreme.
Dar uneori parcă nu vrei să deranjezi atmosfera predominantă cu puţinele-ţi cuvinte, care apar sau nu apar, servindu-ţi sau nu, punctului de vedere, vis-à-vis de subiect.
Personajele mahalalei par răsturnate din “carte” în diferite locaţii, aşteptând să apară “corespondentul” Vlad, pe teren, şi să le redea locul, nu neapărat cel avut de dinainte de “rătăcire”, nu la întâmplare, între foile îngălbenite de timp . Atât! Mă retrag uşor spre fereastră şi rămân acolo să mai privesc un pic.
Haiti, fereaaaaaaaaaaa!!!
Almanahe, ai deschis cutia Pandorei!!!!!!!!!
Deci ce locatii, deci ce corespondent, da-te baaa, ca cadeeeee!!!
🙂
Păi, eu chiar stau cu chirie, deci în locaţie, deci e corect 🙂
În rest, sărumâna pentru cuvintele frumoase. E momentul, cum zice Eva, să mă umflu în pene.
Împricinatule, se pare că Gnoza de la Princeton seamănă cu Gnoza de la Chirigii.
Ce pacat ca nu poate toata lumea sa rosteasca mantre si sa repete la infinit aceleasi nimicuri zilnice! Unii, in schimb, au parte de anxietate, lipsa de sens si xanax.
Vlad, cred ca e o mica eroare, sticla filosofului tau precis ca nu era pe jumatate goala 😉
Pinocchio: 😀
De fapt, nu ştiu exact dacă amicul meu e un optimist sau nu. Pentru el, nici “mai bine”, nici “mai rău” nu sunt posibile.
Probabil ca, in cazul asta, “X priveste pe Y” era o relatie simetrica.
🙂