Ne putem opri, pentru un an, o viaţă, sau o mie de generaţii. Ne putem ridica corturile şi aprinde focul, putem bea o cupă şi fuma o pipă. Dar suntem tot pe drum. Nu vă aşteptaţi la odihnă mai mult de o răsuflare. Nu confundaţi zidurile colorate între care trăiţi cu copiii şi animalele, cu “acasă”. Într-o zi, copiii o să plece, lăsându-vă în urmă dacă sunteţi prea obosiţi. Iar în altă zi, zidurile o să se dărâme.
Suntem toţi, fără nicio excepţie, departe de casă.
About The Author
Și culmea, departe de casă cum suntem, suntem totdeauna acasă. Niște melci netrebnici. Casa asta e săpată într-un singur bloc de fildeș, are mici ferestre, unele deschise când eram mai tineri, pe care le numiră poetic, unii, fontanele. Astea s-au închis acu și nu mai putem privi prin ele, dar dacă suntem atenți putem auzi îndărătul lor, când e noapte și e liniște și e lună nouă, corul de îngeri care bate în cazane de metal în timpul liber, așteptând judecata de apoi. Alte ferestre sunt mereu deschise, dar pe astea le astupăm noi cu perdele colorate, după mode, iar modele, de știe, durează puțin așa că mai mereu schimbăm perdelele și privim lumea cu alți ochi.
Aaaa, ce-mi place cum ne intalniram noi trei in mieznoapte aici.
Departe de casa nu e neaparat rau, zau asa, zau asa…
Da, copiii aproape au plecat. In curind s-ar putea sa plece si domnu’ Inginer. “Nu ma asculta pe mine, eu sint nomada”, spunea odata Madelin.
Hi hi, da io zic vorbiți încet oameni buni să nu-l trezim pe Vlad.
Eu ma simt mereu pe drum. Un drum care nu stiu unde duce, dar parca sunt in vizita peste tot.
de aceea ridicăm mereu privirea?
Sincer sa fiu nu am prea intereseaza “casa fizica”. Imi place sa zic ACASA acolo unde sunt cu cei pe care ii iubesc. Asa ca incerc sa ii tin mereu langa mine, ca sa pot spune mereu ca sunt ACASA! 😉
Nusitatu, nu ştiu dacă suntem totdeauna acasă. Tind să cred că nu, că suntem cu toţii foarte departe de casă. Doar că lucrul ăsta poate fi văzut în două feluri: putem să stăm pe loc, să ne lăsăm păgubaşi, şi să petrecem restul vieţii într-o deznădejde secretă pe care nu ne-o putem explica, sau putem, cum faci dumneata, să îmbrăţişăm drumul, şi să ne bucurăm din tot sufletul de el.
Nusitatu et Madelin, nu vă faceţi griji, nu m-aţi trezit, io nu dorm niciodată.
Pinocchio, noi suntem cu dumneata, dacă asta contează vreun pic.
Simona, ce plăcere să te văz pe la mine prin mahala. Intuiţia dumitale e corectă: suntem pe un drum.
Mack, dacă ridicăm privirea e bine.
Artistu: 😉 şi dumitale 😉
hăhă, scuze că mă bag în răspunsul pentru alţi oameni, dar declaraţia asta ritoasă cu ‘io nu dorm niciodată’ pe cuvînt că-mi aminteşte instantaneu de gulliver naiba :))
Conteaza, Vlad.
Mi-ar fi plăcut să fiu Gulliver Naiba.
să stai în moara dintr-un dud şi să bei benedictină, mmmm
Ei, Vlad, acu nu stiu daca ma bucur din tot sufletul mereu, ba mai mult, banui ca nu sunt tot timpul acasa nici cand sunt acasa, dar tot ma tin de povestea ca acasa e mai mult decat un spatiu fizic, ceea ce insemneaza ca e, practic, o iluzie, asa cum bine zici si matale. Deci nu divergem prea mult in opinie, numa in nuante. Io uneori sunt acasa in mijlocu drumului si alteori sunt departe de casa cand ma trezesc in patul meu binestiut. Imi aduc aminte ca am mai dezbatut problema vara trecuta.
Da’ uneori zau ca mi se face dor de acasa, ceea ce mai poate insemna ca acasa nu e ceva care emana din noi, cum am zis altadata, altfel ar fi mereu la indemana, ci mai degraba o entitate independenta, confortabila dar capricioasa, care isi vede de trebile ei in timp ce noi bantuim cautand cu desperare cheia potrivita ca sa intram inauntru.
bag si eu “esplicatia la santiment” : acasa suntem acolo in interiorul sufletului impacat cu noi insasi. nah… ca tranti si eu 2 parole… sa mearga comentariu.
Sintem toti in pielea goala si nu exista nimic in afara de noi.
Stau in pat citeodata, la etajul sase, si imi dau seama cit de ridicol e. Dar ridicolul ar fi relevat daca pentru un moment zidurile si mobila ar fi invizibile. Deci ce caut eu in aer?
departe de casa, mereu pe un drum, prin nestiut, si totusi ca intr-o asteptare… nu-s oare rasfrangeri in oglinzi diferite ale aceluiasi lucru, ale aceleiasi senzatii? ca pe un peron – poate mereu in alta gara, intre trenuri, intre oameni, as zice intre straini… dar nu. artistu’, plecaciuni!
Drumul – fara pulbere – sau calea, imaginea reprezentând drumul spre desavârsire pentru aproape un continent. Iata ceva tentant pentru momentele postprandiale ! Mai ales ca furnicarul si piticul ratacitor ne-au lasat de izbeliste. In realitate, diferenta si diferendul provenind, dupa umila mea opinie din modul de a interpreta notiunile de border si frontier. Asta înseamna ca toti putem fi considerati drept calatori de-a lungul unor linii imaginare – paralele, concurente sau – trist – fara nici un punct comun. Punct pe care, de altfel îl revendicam toti, mai ales când nu ne lasam coplesiti de un instinct gregar. A l’ataque ! 🙂
\”Casa\” mea e ca un fel de cuib, in mijlocul scaunului din birou. din fata calculatorului. Tocmai observa zilele trecute ca respectivul scaun a cam luat forma fundului meu. Obisnuiesc sa aterizez in scaunul asta in fiecare zi, dupa ce vin de la serviciu, cu pachetul de tigari si un ceai negru cu lapte, iar scaunul obisnuieste sa se ataseze ca un magnet de fundul meu pentru cel putin cateva ore. Ciudat e ca ieri mi-am dat seama ca a cam venit priavara si ca daca nu imi misc naibii cuibul pe undeva mai pe la soare s-ar putea sa fac deficit de vitamina D 😛
Mi-ai amintit de “Pianistul”-viata ca o trecere de la o ascunzatoare la alta.
Oare, pe acest drum, atat de departe de casa, sa existe doar dimensiunea supravietuirii?!
Sunt destul “de acasă” oriunde, încât să ştiu când mă rătăcesc…
pai e simplu cu banii-ti cumperi 1 teren, iti faci o casa si te muti in ea. bine, banii poti sa-i furi sau sa fie din greu truditi; cand sunt mai greu truditi, satisfactia e mai mare. rezulta c-avem nevoie de obstacole, degeaba ne tot plangem noi din cauza lor, in general, asa.
acuma mnah stiu ca voi nu vreti solutii, ci doar sa va lamentati. eram si io-n trecere, deh… sper ca nu v-am deranjat.
Scurt si la obiect *LOL*
Hî?
Ntz ntz, Vlad, nu “hî”, vorbeste frumos, ca iar te mai ia careva de urechi. (Uite-asa, ca pe mine saptamina trecuta…)
😉
🙂 pai da, bre, da’ ce sa stie artistii astia…
Vlade, coane, ai cont in banca pt timpuri grele, de criza, a propos?
În vreme de criză nu se pune la bancă, ci se îngroapă oala cu bani de aur. Aşa am auzit.
la 2 m subt tarana nu-ti da nimeni dobanda, sa se-mpuiasca banii. of, ma…
*LOL*
…si la banca ti se da o dobinda de, vorba aia, nu poti s-o duci. Si fac banii aia la pui… ehehei…
Pinocchio, io vorbii de pus bani in cont si primit dobanda de la banca pt sederea banilor in cont.
tu vorbesti ca faci credit la banca si astia iti cer dobanda pe el.
mancare de peste diferita ce zici tu acolo.
Ntz. Vorbesc de exact acelasi lucru ca si tine. Intrebarea e, vroiam sa spun (poate prea serios pentru discutia asta), daca dobinda compenseaza cu adevarat inflatia. Asta se spune des adica spune banca si nici nu te poti astepta sa spuna altceva. Iar in perioada de criza, cum spune Vlad, foarte probabil ca avantajul sa fie de partea bancii. Iar atunci, vezi, Vlad are dreptate cu oala cu bani.
da, s-ar putea sa nu compenseze. eu ma refeream mai curand la gandire: pui banii la banca, da’ banca are grija sa-ti dea si dobanda, spre deosebire de oala de sub pamant care nu dospeste neam. acum, chestia asta depinde de conjunctura pietei, corect. nu mereu iesi in avantaj.