Există momente în viaţa unui om când trebuie să fugă din celulă către zidul exterior al închisorii. Nu mai departe – nici nu s-ar putea, dar până la zid e voie, cât să arunci o privire peste. Pe vremuri, acest lucru nu prea se făcea, nu prea era voie, şi numai câţiva oameni, în mod patologic, fugeau de fiecare dată când aveau ocazia. Astăzi, societatea modernă capitalistă a înţeles această umilă nevoie a angajatului, şi de asta s-au inventat vacanţe şi mini-vacanţe.
Cu ocazia ultimei minivacanţe, am făcut câţiva paşi, mai mulţi decât de obicei, către capătul lumii.
Primul pas, în cazul meu, este întotdeauna Mangalia, unde aveam o întâlnire cu tribul de lebede, cu o livadă de smochini şi cu un minaret, şi unde am dat şi peste un trib de pelicani. (Puteţi da click pe poze, sau mai binevedea un slideshow, e un link la finalul postului, cred că Tapirul l-a pus acolo, e destul de cool, încercaţi-l!) Va urma.
Mmmmmm… vreau si eu 🙂
Casa din ultima poza e a gazdei voastre?
Nu, era o casă din bazar, se vindeau prosoape.
Stai să vezi următorii paşi, sunt şi mai şi-
heeeiii, asteptam scrierea asta precum si pozele aferente. si ce sa-ti mai zic, acum astept cu si mai mare nerabdare “urmatorii pasi”, presimt ca o sa merite, mai ales dupa ce am tras un pic cu urechea la ce o sa vina :).
si inca o chestie, off topic: daca tot mi-e atat de frica sa-mi fac blog ma gandesc sa iti donez tie “vanatorul de congrese” si pozele cu el, daca te simti in stare sa scoti ceva simpatic pe tema asta. stiu ca nici in o mie de ani nu mi-ar iesi o poveste atat de frumoasa pe cat ti-ar iesi tie, daca ti-ai pune mintea.
Yol, sărumâna, dar istoria vânătorului de congrese e perfectă în sine, nu mai are nevoie de nimic. Şi e descoperirea dumitale în întregime.
În plus, mă gândesc că dacă publicăm pozele alea, e posibil (chiar dacă improbabil) să-i facem probleme coţcarului, şi n-aş vrea asta.
Totuşi, oferta dumitale e mult prea generoasă ca să o ignor, aşa că o să mă gândesc cum fac să spun aici povestea. Sărumâna încă o dată!
Mie cel mai mult si mai mult imi place poza intitulata sugestiv “picioare”. Pentru ca are oameni in ea. Si “mai pentru” alte cateva detalii, hihi.
Într-adevăr, pozele pe care le pun pe blog au rarisim oameni în ele. Pozele pe care le fac au foarte des oameni în ele, doar că pe acestea nu le pun pe blog, fiindcă am impresia superstiţioasă că le-aş vinde ceva din sufletul oamenilor din poză.
Nostim ca vorbesti despre fuga:)
Nu m-am putut decide care mi-a placut cel mai mult, dar cea cu pisicile (inclusiv denumirea:)) m-a facut sa zimbesc foaaarte larg:)
Klara, Mangalia e un oraş plin de pisici. Pe astea două le-am surprins, neruşinatul de mine, undeva lângă port, la doi paşi de livada cu smochini. În poză nu se aude, dar cântau sfâşietor.
Pentru amatorii de pisici – pe youtube Simon’s cat.
Medice, măi, cu crabii m-ai dat gata, păcat că nu poți să vezi legitimația pe care o flutur aici – uite, aici! – sunt membru al clubului! De trunchiuri putrezite să nu mai vorbim. N-o lua ad literam, da’ aș veni până la capătul lumii cu tine 🙂 Vorba lui Madelin, dacă n-o fi tot a ta, că n-am cercetat, te iubex (cu pozele tale cu tot).