Kurudur hey benli dilber kurudur
Versul ăsta mi-a tot venit pe buze când am călcat cu neruşinare pe dalele străzilor din Histria. Uscate toate, frumoasa mea, uscate toate. La vremea când versul era scris, acum şase sute de ani, Histria era deja părăsită de alte opt sute, după ce îşi trăise viaţa timp de o mie trei sute.
Histria ar fi putut fi capul de lume pe care îl căutam cu atâta ardoare. Un oraş mort, pe malul unei foste mări. Mort, dar încă în picioare, în timp ce cartierul copilăriei mele va fi fost demult dus pe când eu voi fi încă tânăr, iată vremea noastră, în care oamenii trăiesc mai mult decât casele.
Însă primul lucru care m-a izbit la Histria a fost o avalanşă de cuvinte. În limbi vechi, ioniană, greacă, latină, turca clasică. De la simboluri ciudate din vremuri păgâne în care femeile aveau şolduri uriaşe, pentru că trebuiau să ne nască pe noi, toţi cei care ne-am adunat acuma, şi până la Agios Athanatos. La care se adăugau volumele groase scrise de generaţii de arheologi de prestigiu ai ultimei sute de ani.
Histria vorbea, şi pe multe voci deodată. În Piaţa Mare, în cartierul grecesc, în bisericile vaste, în băile publice, pe treptele templelor, unde iarba era mai înaltă ca mine, nu era linişte în oraş. De abia pe plaja mică a lacului Sinoe ecourile se stingeau. Nici lui Sinoe nu i se vede celălalt mal. M-am aşezat pe nisip şi m-am întrebat de care parte a Styxului mă aflu.
Poze slabe, cum v-am obişnuit. În afară de ruine şi ape, în ele mai apare: idolul neolitic de piatră, curbele voluptoase rămase din cultura Hamangia, cavalerul trac (care e peste tot). Şi credeam că am pus şi primii maci ai verii, dar Arhitectul mi-a luat-o înainte. Iar dacă vă interesează să aflaţi mai multe despre versul cu care am început însemnarea, aruncaţi o privire la Poemoblog, l-am actualizat.
“Roşu era fesul turcului bătrân, care, în copilărie, la Constanţa, spunea poveşti cu Hogea Nastratin. Avea o barbă albă ca pilaful, şi fesul – între cer şi mare – era singurul roşu de pe lume, dintre cer şi mare.
Duceţi-vă, maci, la malul Mării Negre, pe mormântul turcului bătrân.”
Ionel Teodoreanu 🙂
cum ştii tu toate, Vladule… 🙂
Histria, intr-adevar, dar inedita, cu vegetatie cruda si innegurata ca un tarim nordic. Ce ciudat, ce sa fac acum cu cliseul meu cu Histria toropita, mata ca un craniu de cal sub vintul arzator uscat?
… mi-am adus aminte de prima mea experienta printre ruinele Histriei.Eram prea mica, prea copil ca sa nu fu dezamagita dupa atat drum ce am batut nu era nici urma de palat de Cosanzeana. Doar pietre vechi insiruite geometric…Cam asa cum zice versul: uscate toate… Atunci eram prea mica sa inteleg, acum insa…
Sidon, dacă Histria poate vorbi, atunci poate avea şi toane 🙂
Annamari, probabil că în faţa unui palat de Cosânzeana întreg am fi şi mai trişti, pentru că el nu e uscat, dar va fi cu siguranţă.
Copil fiind nostalgia scurgerii timpului mi-era straina. Acuma insa, inteleg sentimentul poetului:
“They say the Lion and the Lizard keep
The Courts where Jamshyd gloried and drank deep:
And Bahram, that great Hunter–the Wild Ass
Stamps o’er his Head, and he lies fast asleep”
Khayyam, din Rubaiyat, catrenul XVII in traducerea lui Fitzgerald.
Stroescus,
Foarte bun. M-ai făcut să miorlăi. 🙂
Medice, despre ce întâietate vorbim? vor putea macii din orice colț de lume să stea vreodată înaintea macilor crescuți în pământurile nisipoase de acolo? Trix știa, bineînțeles, cum știai și tu. (Arhivele mele de fotografii s-ar revolta dacă mi-ar surprinde un astfel de gând.)
Ai ajuns, deci, și pe fundul Marelui Lac Sarmat, știam eu. Să nu uităm însă de semnele glagolitice și runice din creta sciților, medice.
ah…la Adamclisi ai fost?
Nu prea.