Cap de lume. Ultimul pas. Orgame

În acest ultim capitul o să vă povestesc cum am găsit în sfârşit  capul de lume, cum se numea el cândva şi ce se alege de el.

Se lăsa noaptea şi ploaie ne udase până la piele, sarea ne crăpase pielea şi buzele, iar ochii ni se împăienjeniseră cum se întâmplă atunci când priveşti prea mult marea. Lumea nu are capăt – ne ziceam – marea însăşi e călătoare, şi nu avem ce face.

În Jurilovca, aceleaşi case albastre, şi ziduri din pietre:

Am ajuns la răscruce. Veneam dinspre vest. Spre nord, drumul se întorcea spre Yeni-Sale. Spre sud, am fi ajuns în port. Am luat-o spre est, pe cel mai prost drum, despre care pe indicator nu se scria nimic. Ceva mai sus am aflat că ne îndreptam spre capul Doloşman, şi ne-am bucurat, căci un cap căutam şi noi.

Satul a dispărut repede, şi am rămas înconjuraţi de ape, dealuri, stuf, şi triburi uriaşe de lebede, mult mai mari decât cel de la Mangalia. Sub paşii noştri, iarba a devenit din ce în ce mai ciudată, cu flori de care nu mai văzusem până atunci. Din când în când, câte un cal o mânca, nepriponit şi fără ham.

La un moment dat am văzut primele ziduri. Am urcat pieptiş un deal, şi dintr-o dată, fără niciun avertisment, ne-am trezit la capătul lumii. Înaintea noastră,  în părţi, dedesubt, doar ape mari, cu valuri din alea care tună. Iar pe malul înalt era ce mai rămăsese din cetatea Orgame.

Scurtă notiţă istorică: cetatea Orgame a fost prima colonie grecească de malul dacic al Pontului. Mai veche cu un secol decât Histria – deşi în manuale nu prea o să găsiţi nimic despre ea. E şi prima aşezare atestată documentar aici. În cimitirul ei, cel mai mare tumulus e al unui nobil din prima generaţie de colonişti. A supravieţuit până în vremea Bizanţului, apoi a fost uitată, ca restul cetăţilor, până în vremea lui Vasile Pârvan. Astăzi, un fel vrajă densă pare să vrea cu orice preţ să o ascundă. Cum spuneam, nu apare în manuale. Nu veţi găsi niciun fel de panou indicator, nici care să arate drumul spre ea, nici la faţa locului. Cea mai mare parte e îngropată. Arheologii se chinuie să o dezgroape, dar pământul în continuă mişcare al Deltei o acoperă la loc. De curiozitate, m-am uitat acasă la imaginea din satelit: se vede din ea ce puţin e la suprafaţă, din vasta arie dintre ziduri.

Noroc cu această apărare naturală. Sătenii şi-au luat porţii copioase de pietre din ea, ca să-şi facă garduri şi şoproane. Oricine poate să caute comori şi să plece acasă cu sacul plin de bucăţi de ceramică sau alte artefacte preţioase. Histria e muzeificată. Orgame e lăsată în plata Domnului, care face o treabă mai bună şi o îngroapă sub ierburile fără nume, în aşteptarea unor vremuri mai bune.

Nu am cum să descriu aici cât de puternică a fost avalanşa de senzaţii de la Orgame. Nu vreau să dau în misticisme, dar zidurile păreau locuite. Nu eram decât noi doi acolo, doi oameni în tot pustiul, noi şi norii de lăstuni, dar mai bine tac. Cei dintre dumneavoastră care au mai fost acolo, ştiu exact despre ce vorbesc, iar cei care nu, veţi vedea când veţi merge.

La un moment dat, am intrat în ceea ce fusese o mare biserică. Era mai bine păstrată decât cea de la Histria. Zidul altarului se oprea pe râpa de lângă mare. Am tras aer adând în piept, şi am înţeles că aici se termina căutarea noastră.

În timpurile noastre, nu ne este dat voie să rămânem în capul de lume pe care îl găsim. Aşa că a trebuit să ne şi întoarcem, a doua zi. Am luat cu noi ultimul soare.