Iosipan

Cândva, pentru o foarte scurtă vreme, s-a întâmplat ca Iosipan să aibă succes. Nu ştiu dacă asta înseamnă că era un exponent al vremilor lui, nu cred. Oricum, ştiu că nu îşi dorise succesul. Nu că ar fi răsuflat uşurat mai târziu, atunci când moda începuse deja să uite de el, ci pur şi simplu lucrurile astea nu-l afectau. A continuat să scrie, cu regularitate, deşi articolele îi erau din ce în ce mai des refuzate, şi nu s-a oprit nici după ce nu a mai fost publicat deloc. Când îl vizitam în garsoniera din Piaţa Reşiţa, găseam o sărăcie şi dezordine crescătoare. Iosipan însuşi era slab rău: nici bani de mâncare nu mai avea. Dar continua să scrie. “Oamenii nu-mi sunt datori cu nimica, nu trebuie să mă întreţină, dar nici eu nu pot să trăiesc viaţa altcuiva.” Mă chema să-mi dea câte un teanc gros de hârtii, cu ce mai scrisese. Îi rămăsesem un cititor fidel, şi încercam, fără succes, să-l ajut să mai publice din când în când. La un moment dat, îi făcusem un blog, pe care el nu-l vizita niciodată, fiindcă nu-şi permitea să plătească o factură de internet. Postam eu textele, pe măsură ce veneau. Cum era de aşteptat, blogul nu a avut cititori, dacă excludem pe cei ajunşi din întâmplare şi care nu stăteau mai mult de câte un minut, dar măcar atât trebuia făcut. Scrierile lui Iosipan trebuiau cumva aruncate în lume. Poate la un moment dat cineva le-ar fi găsit, mizam totul pe ziua extrem de improbabilă în care s-ar fi dovedit că viaţa lui Iosipan nu fusese degeaba. Eram resemnat însă, până una alta, că nimeni pe lume, în afară de mine, nu-l citea, şi că era rezonabil să-i prevăd uitarea totală, şi adesea mă gândeam că nu înţelegeam deloc ce-l făcea să continue.

Şi cu toate astea, într-un anume fel, mă înşelam teribil. Stând de vorbă cu doamna X, într-o seară, am adus vorba, tangenţial, despre Iosipan. Am zis că e un prietenul de-al meu. Doamna X şi-a mărit ochii şi m-a întrebat dacă e vreo legătură cu Dimitri Iosipan. Chiar el e, i-am zis, ceea ce a avut un puternic efect asupra ei. Se pare că eram prieten cu o legendă. “Ideile lui măreţe” o “impresionaseră profund”. Cu toate astea, nu citise nimic de el. Ideile ajunseseră la ea, din diverse direcţii greu de precizat, de la cutare amic, din cutare altă carte a altcuiva. A fost prima dintre numeroasele conversaţii asemănătoare pe care le-am avut cu mulţi oameni. Dacă, până atunci, practic nu vorbisem niciodată despre Iosipan, am început să-l amintesc mai des. Am descoperit uimit că toată lumea auzise de el. Toţi îl ştiau şi îl venerau aşa cum ştii şi venerezi un strămoş celebru (pe atunci Iosipan nu împlinise patruzeci de ani.) Îi venerau ideile, moşternirea, viziunea.

Şi nimeni nu citise nimic de el.

Nici n-ar fi avut cum, omul nu mai publicase nimic de atâta timp, iar articolele de la început nu prea mai sunt de găsit, s-au pierdut după cum e soarta numerelor vechi de revistă. În timp ce Iosipan însuşi murea de foame şi de un rău interior, pe întuneric, neştiut de nimeni, agăţându-se cu dinţi de pix, un alt Iosipan, enorm, impalpabil, îşi întinsese aripile peste lume. Nu avea nevoie să fie publicat, nu avea nevoie de blog (acum sunt ruşinat de mine şi de ideea mea meschină), de presă, nici măcar de gură. Cumva, ce scria trecea direct în conştiinţa publică.

La ultima vizită pe care i-am făcut-o, i-am povestit mirarea mea, şi l-am întrebat, glumind pe jumătate, cum face. Mi-a zâmbit descărnat şi, în loc de răspuns, mi-a zis că va fi făcut ceva de abia atunci când lumea i-ar fi păstrat ideea, uitându-i în schimb numele. Nu era o falsă modestie, nu era în stare de aşa ceva. Era convins de ce zicea.
Atunci a fost ultima oară când l-am văzut în viaţă. Moartea însă era un mizilic: prestigiul şi ideile sale sunt de atunci în continuă creştere. Am asistat deunăzi la dezvelirea bustului său într-un mic parc din centru. Când au văzut datele naşterii şi morţii pe soclu, cei mai mulţi nu puteau să creadă că le fusese contemporan şi că de abia murise.

Ajuns acasă în aceeaşi seară, am deschis cutia mare în care aveam ce manuscrise îmi mai rămăseseră de la el. Am vrut, mai întâi, să le fac bucăţele şi să le arunc de la balcon, de la etajul zece, în vântul rău de februarie, să plouă cu hârtiuţe peste oraş, De abia m-am abţinut. Am închis la loc cutia, cu grijă. Nici nu mai ştiu pe unde am pus-o.

About The Author

10 thoughts on “Iosipan

  1. băi vlad, dă-o naibii, ce inventezi de-astea aşa? poveşti atât de profunde şi gânditoare nu trebe inventate, ele tre or să fie reale şi povestite, or să nu fie, că altfel au efect opus şi amar, adică demoralizează pân la sânge!

    deci, cât e adevărat din cuvintele astea multe ale tale? io l-am căutat pe iosipan pe gugăl şi bineneţeles că nu l-am găsit dăăăă, da trebuia să-l caut. deci?

  2. orice comentariu ar fi un surplus. chiar imi storc mintea sa critic ceva.n-am ce. mi-a placut.
    PS.
    toata lista mea de messenger iti aduce aplauze:)

  3. păi da, nici eu nu mai suport uneori şi-aşa că-l mai închid din când în când 🙂

    da de ce glisezi, că io nu-ntrebam retoric.

  4. Eu mi-am adus aminte, cu greu, de Dimitri Iosipan, era inca in voga acum vreo cinci ani. Dar probabil ca dorinta lui, de a ramane doar ideile, fara vreun nume, s-a implinit. Ce personaj ciudat.

  5. Pe aici planează bănuiala că domnul Iosipan ar fi personaj fictiv. Cică: “Nu există succes!” – clamează Marcel, iar eu înclin să-i dau dreptate într-o mare măsură…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.