Duşmanul interior

Foarte mulţi ani de zile, Mahalaua fusese izbită de tot felul de ciume, unele naturale, altele inventate de oameni. Zilele de linişte erau foarte rare. O dată, o molimă a omorât un sfert din locuitori. Altă dată, au picat bombe din cer chiar de Paşti. Apoi a venit o Groază care a început să fure oamenii noaptea, din paturi. Apoi au venit buldozerele şi au prăbuşit sute de case, grădini, căţei, găini şi purcei, şi toţi oamenii au fost stivuiţi între ziduri strâmte şi pline de mucegai. Asta doar ca să dau doar câteva exemple la întâmplare.

Mahalaua aproape se resemnase cu soarta ei neliniştită, când o ultimă molimă a pus capac la toate. Într-o bună zi, locuitorii, care strânseseră din dinţi atâta timp, şi chiar şi copiii, care nu apucaseră toate deceniile de strâns din dinţi, au început să se revolte. Groaznica ciudăţenie e că se revoltară împotriva mahalalei. Primul val a fost cel furios. Casele, câte mai rămăseseră, au început să fie arse, iar copii le scuipau. Toată lumea arunca cu pietre şi cu ouă în ziduri, toţi prinseră să-şi blesteme cu obidă propriile case şi străzi.

Întrucât nu mai înţelegeau nimic, nu înţelegeau acest duşman interior, mai rău decât toţi duşmanii de până atunci, disperate, casele au privit către locuitorii mai înţelepţi. Atunci a început al doilea val: înţelepţii şi-au privit casele cu o ură şi o tristeţe pe lângă care blestemele, barosul şi ouăle primului val erau nimic. Apoi, într-o muţenie desăvârşită, întoarseră spatele Mahalalei şi plecară în pribegie. Nimeni nu i-a mai văzut vreodată.

Într-o seară, Mahalaua, sfârşită de oboseală şi de amărăciune şi aproape dărâmată, se trezi singură. Mai erau doar câţiva oameni, care nu îndrăzneau să-şi ridice privirea către viitor şi-şi duceau vieţile umile de şopârle de pe o zi pe alta. Aceşti locuitori mici şi temători erau unicul rost pe care Mahalaua îl mai avea pe lume. Privind către marele oraş şi către lumea care începea ceva mai departe de ele, casele scoaseră un oftat adânc, din străfundurile beciurilor şi poate chiar mai adânc. Apoi, scârţâind din toate încheieturile şi grinzile, se ridicară pe picioarele înţepenite, întoarseră spatele lumii, şi dispărură în iarba înaltă a câmpiei fără sfârşit. După ele plecă, clopoţind ca o oaie, şi micul cimitir de cartier.

Şi nimeni nu a mai văzut Mahalaua vreodată.