Vase comunicante

Atrăgea atenţia uşor prin cartier. Avea spatele lat şi mersul legănat, părul lung prins la spate cu o panglică de catifea neagră. Era de obicei îmbrăcat în negru din cap până în picioare, doar braţele îi erau goale: pe cel drept avea tatuată o roată cu şaisprezece spiţe, iar pe cel stâng se întindea un păun, cu coada larg deschisă pe umăr. Ţinea capul doar puţin plecat, cât să poate privi lumea pe sub sprâncene, ca o fiară ascunsă ce tocmai se trezeşte.
Erau anotimpuri întregi când îl vedeam zilnic pe stradă, deschizându-şi drum printre gagicile care-l priveau cu gura căscată. Apoi dispărea perioade lungi de timp, probabil prin ţări îndepărtate, de unde se întorcea, bronzat, sau mai slab, sau mai zâmbitor, cu un rid în plus la colţul ochiului mereu mijit, de tătar.
În sinea mea, niciodată nu l-am luat în serios. I-am spus odată unei tipe care se benocla la el: e doar o copie. Cum, doar o copie? O copie, o plăsmuire inconştientă. Nu vezi că e mereu îmbrăcat în negru? Atunci când nu e doliu sau rasă călugărească, şi evident nu e cazul, negru e semnul distinctiv al còpiilor. N-ai citit Musset? Au coin de mon feu vint s’asseoir Un étranger vêtu de noir Qui me ressemblait comme un frère.

Aveam dreptate şi nu. Ultima oară, avea o cămaşă roşu-aprins. Am apucat să schimbăm două vorbe, urma să plece a doua zi. Nu ţi-e teamă? m-a întrebat. Nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă, frate, i-am zis. Nu ştiu când mă întorc. Cu atât mai bine, să îmbrăţişăm lumea.

Era frig, mi-am strâns pe mine parpalacul, ăla lung şi negru de zici că sunt din matrix, şi m-am strecurat, invizibil, de-a lungul faţadelor.