Când am împlinit 8 ani, am primit un cadou uluitor. A fost cel mai frumos şi cel mai trist cadou din viaţa mea. Era o bicicletă Pegas, incredibil de frumoasă. Era modelul cu ghidonul adânc, adică ăsta, doar că şi mai frumoasă. Câteva zile am fost foarte fericit, apoi ai mei au decis că o asemenea bicicletă, cam mare şi pentru mine, şi pentru curtea bloculeţului, e prea periculoasă. Şi au urcat-o în pod. Am fost tare trist o perioadă, dar nu apucasem nici să învăţ merg pe ea, iar copiii uită repede, şi mi-am revenit.
Mi-am adus aminte de ea cam vreo 8 ani mai târziu. Căpătând eu suficientă autonomie personală, am putut să iau decizia să dau jos bicileta din pod. 8 ani trecuseră uşor peste ea, era doar prăfuită niţel, iar cauciucul din faţă era dezumflat. N-am ştiut să repar sau să înlocuiesc cauciucul, în plus, eram prea ruşinos (aveam 16 ani) încât la vârsta aia să mă apuc să învăţ să merg pe bececletă în văzul tuturor, aşa că am urcat-o la loc în pod şi m-am ocupat în schimb de gagici.
Şi au mai trecut încă 14 ani. Deunăzi, făcând ordine prin pod, ai mei au găsit bececleta şi m-au întrebat ce vreau să fac cu ea. Spre groaza lor, am zis că o vreau înapoi, că vreau să merg pe ea. Am recuperat-o. E minunată. Nu a prins niciun rid, cu excepţia cauciucurilor dezumflate.Am rugat un prieten expert în biciclete să mă ajute, el a fost în Europa (târgul, nu continentul), mi-a cumpărat noi pneuri, le-a înlocuit, şi am decis să mă dau cu ea. Am scos-o pe stradă, atrăgea doar priviri invidioase, toată lumea exclama: ce Pegas frumos. Adevărul e că arată ca nouă. M-am urcat pe ea. După câteva pedalări stângace, a trebuit să mă opresc. Roata din faţă era pe jantă. M-am enervat, am scos cauciucul, l-am rugat pe prietenul meu să mi-l lipească. Ceea ce a şi făcut. Am scos-o iar pe stradă. Scena s-a repetat întocmai, doar că, de data asta, roata din spate a ajuns pe jantă.
Aşa că m-am resemnat. Înţeleg mesajul. Nu mai insist. Bătrâna şi frumoasa mea bececletă nu vrea să mai meargă. Vremea ei a trecut de mult, iar în lumea asta nouă nu e loc pentru ea. Vrea doar să fie lăsată în pace, în singurătatea ei totală din podul unui bloculeţ construit în 1935. Sunt lucruri în viaţa asta pe care eşti destinat să nu le faci, chiar dacă sunt mizilicuri aparent la îndemâna tuturor. După 22 de ani, eu încă nu ştiu să merg pe bicicletă, şi aproape sigur nu o să ştiu niciodată. Mi-am urcat bececleta la loc în pod. Poate vreun strănepot mai demn de ea să o descopere, atunci când eu voi fi fost demult uitat.
si eu care credeam ca te duci si iti cumperi una noua. nu de alta dar tocmai am vazut o faza in mahala, o fetita furase un mountain bike de adulti si cum zbura, uite asa zbura, cu un card de alte fetite dupa ea si cu pletele in vant. nu mai zic ca nu putea sta in sa.
deeeci?
Deci nu poci. Ori Pegasul meu, aut nihil.
hi,hi,pai io am patit-o cu patinele cu rotile. primite cadou de ziua mea, au avut si ele o soarta similara bececletei: dupa cateva incercari nereusite de a invata sa merg cu ele si evitarea la mustata a unui accident,tata a decretat-patinele la tara,la buni,unde nu sunt pericole(pai da,acu fo 40 si ceva de ani,la tara nu pra circulau masini pa sosea).
buni,ca o adevarata talpa a iadului a decis si mai si: mi te-au lasat cu inventaru’ complet,patinele stau in pod! si a trecut o vara,si-nca una,m-am facut domnisoara si ma trageau baietii de cozi.patinele,duca-se!
he,he,talpa iadului nu mai e de mult,tata,saracu e batran si senil,nici eu nu mai sunt ce-am fost,dar hei,cine ma impiedica sa invat sa merg cu ele?!ma duc sa le caut in pod!
ps.cine nu stie ce sunt alea patine cu rotile,ii esplic: un fel de role, dar care se fixeaza pe picior cu ajutorul unor curele de piele.
pegasul meu trebuie să fie undeva în garaj la țară
io nu am reușit mai deloc să merg cu rolele.
acum 9 ani mergeam cu rolele pe niște alei. între alei era un loc, așa ca un luminiș, înconjurat de gard viu mare. odată am intrat în gardul viu, m-am aplecat în jos peste el, am avut timp să văd că-n luminiș croșetau niște madame, am zis sărumâna și am căzut pe spate.
Si Pegasul meu era tare frumos, dar avea un singur defect: Nu era din ala ca al tau, Vlad, era de cel cu ghidon si sa normale. Altfel, am batut Crangasiul, Domeniile si Floreasca cu el ani de zile si m-am obisnuit incet-incet cu observatia strigata in urma mea: Baaaa, ce-ti mai trebuie becicleta cind ai una pe nas?!
(Un secret: Domnu’ Inginer stie foarte bine sa repare beciclete. Si pe-a mea tot el o repara, cind merg prin cioburi si ramin pe janta dupa aia. Ei bine, da, *oooof* si pe aici arunca golanii sticle de bere pe strada…)
Hei, Pinocchio, bine ai revenit prin mahala! Ce mai faci dumneata? Recunosc că mi-e tare dor de blogul dumitale.
pai Vladule, daca zici ca te-ai ocupat in schimb de gagici, ar trebei sa stii neste chestii. Adica, dupa ce ai ignorat-o multi ani asa, fara motive prea serioase (din punctul ei de vedere), cum te astepti ca ea sa cedeze asa usor?!
zic sa-o vopsesti in neste culori vii, sa se simta si ea bagata-n seama, gadilata, curtata…o mai ungi cu-n ulei, ii pui o sonerie noua, margele la roti si..s-ar putea sa se razgandeasca:)
Vlad, multumesc bine, ma plimb pe lumea cealalta (adica a treia) si inapoi. (C’asa e jocul, arza-l-ar focul.) Si mie mi-e tare dor de acele timpuri.
Tapire, mi-ai adus aminte de o teorie mai veche, care spunea ca lucrurile care nu merg bine o fac din motive de stare spirituala negativa, cum ar fi incapatinarea. E o metoda crestina par excellence, se pare ca ajuta sa le dai un nume. Bunaoara, desteptatorul meu gen CFR de pe vremea studentiei se numea Mitza. Inainte a fost ca un elefant (elle m’a trompé enormement), dupa a devenit casnica, supusa si calina. (Cu exceptia momentelor in care vocifera strident ca e timpul sa ma scol din pat.)
p, nu-mi amintesc sa te fi jicnit vreodata pentru ceva anume. s-ar putea indirect, stiu ca se mai intampla sa spui una si sa iase alta. dar,…
nu-mi mai sparge camera de la bicicleta ca te spun lu mama.
o zi buna!
?!?
Vlad, de ce rizi?
De prost.
e o greseala la mijloc?
gramaticala
de asta rade?
Nu, am râs fiindcă am crezut că e vorba de o glumă.
continui sa cred ca p=pinocchio e un vechi amic din mahala.
unde gluma?
nu conteaza1
Subscriu la ideea de a persevera întru convingerea velocipedei. Poate să-i iei o prăjitură şi să o scoţi la un film, apoi s-o mângâi discret seara, în scara blocului. Abia apoi încearcă să te sui pe ea, ce naiba, puţină subtilitate. Nu uita că pe vremea aia fetele aveau alte moravuri.
PS: faţă de dame, bicicleta are avantajul că nu te plesneşte dacă-i arăţi borcanul cu vaselină de la prima întâlnire.
sunt sub frazele stralucitoare ale lunii, ce sa-mi faci?
voi cu vaselina, noi cu pelinul
ce comentar suprarealist — genial!