Când eram în clasa a 3-a, aveam un breloc, o mică busolă neagră, de forma unei cârme. Nu ştiu exact de ce, dar o alesesem drept talisman. Trebuia să mă protejeze de ghinioane. Şi a reuşit, sărăcuţa, timp de aproape şase luni, în care am decis să forţez norocul la maximum. Nu mi-am mai făcut lecţiile, nu am mai învăţat, am început să chiulesc. Viaţa era dulce ca bomboanele cubaneze. Carnetul meu de note s-a umplut de doiuri, treiuri, patruuri, tovaraşa învăţătoare mă soma să vin cu carnetul semnat, şi veneam. Devenisem maestru în plastografierea semnăturii fictive a părinţilor mei.
(Tovarăşa învăţătoare era destul de severă. Dacă făceam vreo prostie, ne scotea în faţa clasei şi ne trăgea de urechi în sus, până când cădeam pe jos. Dacă prostia era mai mică, primeam doar o riglă de lemn la palmă. Şi meritam din plin toate astea.)
După şase luni, ai mei s-au hotărât să facă curat în sertarul meu, şi au găsit carnetul de note. Ce-a urmat nu mai spun, cert este că am înţeles că tot norocul cuprins în mica busolă se terminase, aşa că am aruncat-o furios, undeva după pat. N-am mai găsit-o. Îmi pare rău, ce s-o mai fi întâmplat cu ea? Mi-ar fi prins bine acum.
În timp ce scriu cele de mai sus, îmi dau seama că că pe nimeni nu poate interesa aşa ceva, o amintire din copilărie ieşită la suprafaţă dintr-un capriciu al curenţilor golfului minţii, pe care navigăm zilnic fără să avem vreun control asupra lor (indiferent ce zic NLPiştii), o scenetă ceţoasă populată de personaje defuncte, fără sens, fără farmec, fără nimic. Mă imaginez peste 45 de ani, repetând în tramvai, cui m-o răbda, această hieroglifă umilă, în speranţa nemărturisită că astfel ea se va păstra cumva, şi altcineva, un Champolion al lumii viitoare, o va descifra.
🙂
pentru ca-s intr-o dispozitie didactico-reflexiva: cred ca-i intereseaza pe apropiati si doar place (fara intensitatea data de interes) cititorilor care nu intra in categoria asta.
…Hmm,depinde cum se citesc amintirile.Eu imi amintesc de un tip care a scris mai demult despre amintiri din copilarie, si mai imi amintesc ca multi le-au gasit placute si intresante…
Se întîmplă,cred, tuturor, să-şi amintească vreo năzbîtie din copilărie. Să fie toamna vinovată, sau dorul nostru de acei ani care-au zburat ?
Annamari, tocmai, că după ce a scris tipul ăla de care zici tu Amintirile sale din copilărie, nimic altceva nu a mai putut fi scris în privinţa asta. Poate că literatura e ca un cazan mare din care tot luăm, până nu mai rămâne nimic.
Matilda, mie unuia nu mi-e dor propriu-zis. Cum spuneam, navighez.
C, şi blogul meu se supune acelei legi stranii care zice că persoanele apropiate (din viaţa reală) nu-ţi citesc blogul. Cu puţine escpţii.
o fi existand asa o lege, nu stiu ce sa zic, din cei 5 cititori pe care-i am eu, unul e o persoana apropiata, e adevarat, altul sunt eu, altul e un spammer rus care incearca sa vanda muzica la mine pe site (saracul, dac-ar stii pe ce-si iroseste mesajele :))), cred ca ocazional esti si tu si al cincilea nu stiu cine e, dar imi place sa cred ca exista 🙂
apropos de talismane, primisem si eu unul, la o varsta la care trebuia sa rad de asa ceva, o moneda daneza cu doi delfini pe ea. si a functionat destul de bine o vreme, nu intru in amanunte dar chiar lasasem cu gura cascata toti cunoscutii, dar cam pe la momentul in care relatia cu daruitorul incepuse sa se deterioreze, moneda a inceput si ea sa-si piarda din puteri si am sfarsit prabusindu-ma de sus; acum o mai am inca printr-un buzunar printre mici monede expirate, nu ma indur inca s-o arunc.
c, io te citesc, bre! si nu sunt nici spammer si nici rus!
sunt dezamagit….
🙂
scrie si tu mai des…
sa nu uiti sa ma citesti si pe mine
am auzit ca se poarta
si ca sa fiu de-o subtilitate remarcabila,
trist…
deci wishfull thinking chiar functioneaza – iata ca al 5-lea cititor exista :). we, n-ai de ce sa fii dezamagit, n-am nimic de urmarit trafic sau vizite, in consecinta deduc dupa comentarii, sau ce-am visat noaptea, cine trece pe acolo.
lol