De fiecare dată când vreau să vă spun o “poveste adevărată”, una care se zbate să iasă din mine, care bubuie furioasă la porţile scrierii, cerând să fie povestită, deştele mi se încleştează pe tastatură, şi nu mai poci.
Mai întâi, pentru că poveştile adevărate, atunci când sunt repovestite în eter, prezintă riscul de a face rău cumva persoanelor implicate. Chiar dacă nu zic niciun nume, chiar dacă în lumea lor nu stă nimeni să citească un blog pierdut în spaţiu. Şi dacă ar fi doar atât, poate tot aş mai găsi soluţii. Ca să dau doar un exemplu, aş inventa o poveste cu totul falsă, în care nimeni nu s-ar putea recunoaşte, similară însă cu cea adevărată în conţinut, şi mi-aş da toată silinţa să vă conving că e adevărată. O minciună ar duce adevărul în spate.
Dar nu e doar atât.
În ultimii ani, fenomenul “ştirile de la ora cinci”, a trebuit să evolueze. Confruntându-se cu efectul de toleranţă, i.e., privitorii s-au obişnuit cu ele şi nu prea mai capătă fiorul de oroare şi compasiune de care au atâta nevoie, realizatorii au trebuit să găsească metode de a-şi vinde totuşi marfa abundentă înainte ca aceasta să putrezească în depozit. Una din aceste metode este coloana sonoră. În timp ce vezi o ştire despre un copil care a murit călcat de căruţă, auzi un fel de muzică de jale cântată de Enya. Astfel edulcorată, ştirea alunecă mai bine. Nu cred că trebuie să vă explic dumneavoastră despre infamia monstruoasă şi postmodernă a unor asemenea procedee.
Problema mea este: cum să mai spun eu astăzi o poveste adevărată, fără să recurg la procedee similare? Să nu ne înşelăm, doar fiindcă scriitorii dispun de mijloace mai subtile decât o coloană sonoră cu Enya, nu înseamnă că acestea sunt mai puţin monstruos de infame. De fapt, prin extensie, orice tip de meşteşug e nepotrivit aici. Inclusiv meşteşugul realismului, de a prezenta lucurile cât mai simplu şi gol, pentru că oricum minţile sunt mult prea obişnuite cu faptele ca să le mai simtă autoritatea, dar mai ales pentru că e tot un meşteşug, un artificiu.
Nu-mi mai rămâne decât o singură cale. Să nu vă spun poveşti adevărate. Deşi şi ăsta e tot un fel de artificiu, probabil ultimul la care mai putem recurge, n-am încotro, va trebui să mă consolez cu gândul că nu e la fel de groaznic precum celelalte. Să nu spui o poveste pare singurul mijloc prin care aceasta îşi păstrează tăria şi rostul. După ce nici asta nu va mai merge, nu prea ştiu exact cum o să facem. Îmi imaginez că, după o vreme mai lungă sau mai scurtă, va trebui să începem iar să vorbim, bâlbâit şi împiedicat, cum se vorbeşte pe stradă iară nu cum se spun poveştile.
Eu ma gindeam azi de dimineata: Ce poveste curioasa si totusi adevarata. Dar cum s-o spun fara sa dau nume? Pentru ca:
Dupa ce am crescut, vai, sub papucul comunismului, mi-am luat cimpii si am ajuns, iata, in Vest, intr-o buna zi m-am trezit singur si fara domnu’ Inginer intr-un apartament mare cit un palat si, acum vine poanta, sint pe cale sa imi iau un sub-chirias pe nume Marx.
Restul e o problema de stil. In timp ce cint asta, as putea sa fluier marseilleza, iar cititorul intinzind antene atente o va auzi cu ochiul mintii; sau as putea sa fi scris povestea in forma de haiku.
1.Povestile isi cauta singure povestitorii ; cele adevarate isi cauta singure chiar si personajele . Nu depinde de noi , draga Vlad , sa spui o poveste, chiar daca tii falcile inclestate , miinile la spate … povestea se va spune din jocul privirii tale ..fara sa vrei …daca ea te-a ales ; dar cred ca trebuie sa te opui la inceput nitel , ca ea sa-si gaseasca singura cea mai frumoasa forma prin care sa intre in cuvinte .
2.Povestile adevarate din secolul douazeci , au fost ele suficient de mult spuse ? Ele nu au fost crezute nici atunci , nici acum .Asta e soarta unor povesti : sa nu fie luate in seama . Dar …ele simt asta ..si isi cauta perseverente un nou povestitor ,si inca unul ..si tot asa … pina ce il gasesc pe cel care le arata lumii intr-o forma perfecta ..si atunci se linistesc ..pentru un timp…pina cind simt ca lumea le-a uitat..si atunci pornesc din nou in cautare de noi povestitori .
3.Poate ca si povestile mor ..sau imbatrinesc… omul a mai trait la inceput epoci fara povesti ..dar incet incet , ele au prins viata si ,au crescut din copii-povesti, nestiutori pina au devenit frumoase adolescente …..seducind in drepta si in stinga muritori…ocupind poate prea mult viata oamenilor , nerabdatoare si-au ales nepotrivit povestitorii …
cat tine pinocchio isonul, il ascult plictis pe cabral
ceva nou? niste iluzii noi? o forma noua a incapatinarii? o ambitie prosteasca? niste sarma ghimpata sau venirea apocalipsei?
ce mai conteaza? nicio impresie nu poate strange in forma de haiku o poveste adevarata.
pentru ca ultimul om traieste.
daca as scrie un haiku, nici nu ati mai avea sentimente citindu-l si recitindu-l.
si ce-ar mai putea afla cititorul povestilor? ce alt adevar mai poate fi tinut ascuns de ochii celui care a citit totul?
cum se spune: ce e al scriitorului, chiar si cu dintii tinuti inclestati, nu il va sti nimeni. a se citi sadoveanu.
Cum am o oarecare experienţă pe tărîmul poveştilor, trebuie să spun că nu orice poveste adevărată este adevărată şi nu orice poveste scornită este neadevărată.
Lucia- foarte frumos spus. Cred ca avem nevoie de povesti in care sa ne regasim
Deformatie profesionala. Vrei-nu vrei, prin natura meseriei dai in fiecare zi de cite-o poveste, mai mult sau mai putin nespusa. Poate de-aia ai dilemele astea.
Si pina una-alta, am citit pina aici si ne-ai lasat fara poveste. Sheherezadule!
Uau, Miorlaupufos la mine pe blog! Bine ai venit! Sunt cunoscut prin frustrarea pe care o produc pentru că încep să zic bancuri şi nu le termin.
Lucia, aşa este în lumea noastră. Dar oare aşa e? Nu ştiu.
Pinochio: lol, roflmao, etc!
gicu: aş vrea eu să se spună singure, poveştile adevărate. Din păcate, mi se pare că ele se pregătesc să părăsească Middle Earth.
a fost unu marshal mcluhan, nu m-am mai gandit la el de doi ani, da il studiasem nitel in facultate si el zicea ca “mijlocul e mesajul”.
mi-a venit spontan in capusor acuma, tocmai ptk, intr-adevar, mijlocul asta de comunicare (blogu mahalalei)cantareste foarte mult, sporind ba chiar acordand valoare mesajelor postate aici.
pen’ca noi care venim mereu sa citim aici, venim deja cu o anumita atitudine, structurata si reinforced in timp, care eu as zice ca se preteaza la povestile adevarate de care vorbesti.
deci dupa ce ma constrazici si mai faci putina filozofie despre inutilitatea etcetc, pune-te pe povestit.
asteptam, ti-e clar.
Minte-ne si fa-ne de crezanie 😀
nu parasesc ele middle earth, parasesc praga. pai acolo nu se stie cat tine drumul tramvai-gara. pai nu?
ia zi, ce mai are “ceau-ceau” de hamaie prin cismigiu?
sau nu era decat o potaie ahtiata dupa trecatori inalti si destepti si trecatoare frumoase.