Acum mai bine de o sută de ani,când încă locuiam la părinţi, casa noastră era foarte mică. Atât de mică, încât nu aveam nevoie de telecomandă la televizor, doar scoteam limba şi apăsam pe buton. Şi eram şi nenumăraţi fraţi şi surori. Una peste alta, nu se punea problema să am intimitate. Acest lucru a avut două consecinţe pe termen lung:
– mi-am dezvoltat o lume imaginară în care să mă refugiez când am chef
– dar întrucât nu aveam cine ştie ce imaginaţie, a trebuit să găsesc şi altceva, şi am început să mă plimb.
Aşa am început, de la o vârstă fragedă, să descopăr Bucureştii. Plimbările uriaşe, uneori de zeci de kilometri, îmi satisfăceau pe de-a-ntregul nevoia de singurătate pe care orişice om o are uneori. Nu conta cât de aglomerată era strada, aveam mult mai multă intimitate decât dacă aş fi beneficiat de un vast şi gol conac. Mahalalele erau feerice saloane luminate sau chilii confortabile şi întunecoase, ba chiar şi săli de lectură, atunci când căram după mine, în ghiozdanul deşălat, vechi şi groase volume putrezite de poezii, singurii prieteni de care aveam nevoie pe atunci.
Cu anii, această nevoie a început să dispară. Acum, că am mai îmbătrânit şi balamalele scârţâie, din contră, orice companie e binevenită, orişicând. Ca în cântecul Beatălşilor, ăla cu Help. Am renunţat demult la lumile imaginare. Precum moşii cu şapcă şi baston, încerc să angajez conversaţii cu necunoscuţii. Conversaţii frăţeşti, despre necazurile care ne apasă pe toţi şi ne unesc, precum: hoţii care ne fură ţara, preţurile mari din piaţă, pensiile mici, nesimţiţii care parchează pe tot trotuarul, troleibuzele care întârzie.
Şi adesea mi se răspunde, da dom’le, aşa e, nişte hoţi, păi să nu le spargi caucicurile, dacă suntem fraieri şi plătim abonament. Şi aşa ne încurajăm unii pe alţii, pe drumul ăsta la capătul căruia se aude un fel de uruit nedesluşit.
Hihihi, si io patzesc la fel. De unde pana mai ieri habarnaveam cu cine ma intersectez pe strada, cufundata in rime albe si in lumi multpreaimaginare, de ceva vreme ma trezesc zambind oamenilor necunoscuti (sau incruntandu-ma la ei, that is), intrand in vorba cu ei, privindu-i, observandu-i, uneori solidarizand, alteori bombanind. De ex: de doo zile mi-am facut o mica prietena in metrou (intre statiile Gara de Nord si Stefan cel Mare), o fetita care se antreneaza sa prinda lotul de gimnastica din Deva si care a sarbatorit o zi de nastere cocotzandu-se pe trapez la circ. O tinusem de mana sa nu cada, la o curba, si deaia ne-am imprietenit.
Ma trezesc incredibil dedes conversanta in gand cu oarecine (ce fusta frumoasa aveti!, ce bine va sta roscata!, ce spumele marii nu ai invatat sa opresti magaoaia cu motor la trecerea de pietoni!, da-te buey din drum ca ma inervezi!, chestii d’astea…)
PS
Daca o sa ai cumva nevoie de o companie cand te mai plimbi urias prin Bucuresti, sa stii ca pot sa ma pun la punct cu pretzul benzinei, ultimele ordonante de Guvern, preturile nerusinate sau birocratia excesiva.
din seria “ce spumele marii” conversam si eu in Oregon, la volan fiind, cu toata lumea. cu voce tare, ca Toshiko se obisnuise, cand incepeam brusc sa vorbesc in romaneste (nu am putut niciodata sa vorbesc cu pietonii si celelalte masini in engleza), nu ma mai intreba ce am zis
acilea in Berna e cam greu sa intru in vorba cu mosii. ma mai intreaba unul-altul daca habla espagnol, dar cum nu habla, ce sa fac?
apropo de singuratate in mijlocul multimii, cel mai tare mi-a placut cand am mancat un samvis pe bancuta de aici din fata statuii si a fantanii. strada asta din Berna veche este imparita in mod egal de pietoni, masini, biciclete si tramvaie; stai si mananci sanvisul si tramvaiele trec la patru centimetri de tine, rosii, lumea se da la o parte din fata tramvaiului dupa o privire in fuga peste umar, biciclisti peste biciclisti, lume, public.
Chiar azi ma gandii la Bucuresti. In noiembrie o sa poposesc vreo cateva zile in capitala datorita targului de carte, si azi ma interesam de ceva hotel, cand ma trezii intrebandu-ma, de ce, k provinciala, nu am ales Bucurestiul, mi se pare un oras fascinant. Si-mi dadui seama k nu-l iubesc, il admir, dar nu-l iubesc. Provincialii nu recunosc si frumusetea capitalei, doar mizeriile, si imi pare rau. E desfatator insa sa citesc textele dumitale despre Bucuresti, il simt altfel!
Dragii miei,
Vă mulţumesc că încă îmi mai cetiţi blogul.
Madelin,
o fetita care se antreneaza sa prinda lotul de gimnastica din Deva si care a sarbatorit o zi de nastere cocotzandu-se pe trapez la circ. O tinusem de mana sa nu cada, la o curba, si deaia ne-am imprietenit.
Genial! Ca dovadă că şi supereroii au nevoie de câte o mână de help. Şi sărumâna de ofertă. Adu şi o sacoşă cu sticle goale, ne dau ăştia berea mai eftin.
Tapire, uau, ce jos ajunge googleearth zilele astea! Nu şi la mine în mahala, totuşi, slavă domnului. Iar cu tramvaiele la 4 cm, zici că eşti la Sf Gheorghe, la noi.
Ddunia, e adevărat că Bucureştiul e un oraş groaznic de greu de iubit. Nu e o relaţie roz, ruptă din rai. Eu n-am încotro, fiindcă sunt construit din Bucureşti, e sângele meu. Dar să ştii că uneori şi străini de departe se îndrăgostesc din Bucureşti. Nu spun să încerci şi tu, ba din contră. Te previn: s-ar putea să o păţeşti şi tu. Să te îndrăgosteşti de el adică.
io-l iubesc, nenorocitu’.
Are nevoie de dragostea noastră, lua-l-ar naiba.
Pai daca a trebuit sa o tii de mana sa nu cada i-ai spus ca poate nu are ce cauta la trapez? 🙂
Conversatiile marunte cu necunoscuti pot fi adevarate bijuterii, daca sunt scurte. Eu m-am ars de cateva ori pe tren, asa ca sunt mai sceptic la spatii limitate&drum lung.
și io vorbesc cu oamenii pe stradă. ei vin, eu îi întrețin. de obicei vin când eu sunt în așteptarea a ceva/ cuiva. ultima oară așteptam 133 pe calea griviței pe la buzești și am vorbit cu un nene care mi-a spus că în clădirea aia din care au rămas doar pereții exteriori a fost o librărie frumoasă din care el și-a luat multe cărți bune în vremurile frumoase. “Ați prins vremurile frumoase, domnișoară?”.
kerb, marturisesk spashit ca ea facea bine echilibristica pe metrosurf, io m-am bagat in seama. Daca era asa mica si statea fix in mijloc, fara trapeze, fara bare, fara nik. Am luat-o io de mana, instinct matern probabil 🙂