Viaţa cea nouă nu mai începe cu surle şi trâmbiţe, cum era demult, tare demult.
În acele vremuri din care astăzi nu ne-au rămas decât un vraf de cărţi pe care lumea nu le citeşte pentru că are impresia că ştie deja ce e în ele, ceva măreţ şi cumplit schimba totul. Orbeai în deşert, îi vedeai pentru prima dată chipul feciorelnic, erai străfulgerat de lumină în urma unei simple fraze, nişte valuri uriaşe scufundau vasele duşmanului, şi exemplele pot continua, numitorul comun fiind că te aflai şi tu la marea răscruce, cu ochii larg deschişi şi trăindu-ţi legenda ce va fi umplut un manuscris recopiat cu fidelitate timp de secole.
Dar astăzi. Astăzi poţi să traversezi strada, sau să faci ceva şi mai banal, să te speli pe mâini, să zici bună ziua vânzătoarei, şi eşti deja în viaţa cea nouă. Şi habar nu ai. Şi în imensa majoritate a cazurilor, nu vei şti niciodată. Nu numai că viaţa îşi urmează cursul de capul ei, dar nici nu-şi mai bate capul să te informeze. Te exclude complet din ecuaţie. Disperaţii încearcă să compenseze acest neajuns major “trăind clipa”: ca nişte maimuţoi defecţi, repetă în fiecare secundă a existenţei lor de maimuţoi defecţi: “incipit vita nuova, incipit vita nuova, incipit vita nuova, this is the first day of the rest of my life” etc, sperând că în felul ăsta nu vor rata nimic. La polul opus se află alţi maimuţoi, care preferă să închiză ochii şi să doarmă toată viaţa. Treziţi-mă când se termină, zic ei, fiindcă totul e o trecere nebună ori pe mine mă interesează doar eternitatea. Maimuţoi. Ce interes poate să prezinte eternitatea, fără amintirile şi consecinţele vieţii? E ca şi cum te-ai duce la parcul de distracţii şi ţi-ai zice: “Nu mă dau cu montagne-russe, mai bine stau 5 minute degeaba şi îmi zic că m-am dat.”
Iar cei mai mulţi, cei mai mulţi continuă să pască păşunile otrăvite, negândindu-se la nimic niciodată. Şi e la fel de bine şi de rău ca orice altceva.
Nici măcar nu mai avem privilegiul infim de a ne presimţi moartea.
pi si ce-i de facut?
nik.
fis.
si io care-mi pusesem speranta ca’m zici si mie
Hai că îţi zic.
pai hai, spune
Păi ce să spun?
Il asteptati pe Godot, cumva, domnilor?
îhî. vine?
Putin mai incolo
Hihi, maimutzoi deci!
Deaia m-am dat io pan’la urma in London Eye 🙂
Da’n Harrods n-am apucat sa ma dau. Se pune?
cine se pune? vreau si eu sa ma joc!
Sa traiesti, Tapire, ca multamcautat varianta cu oaresce versuri in romaneste.
buzoian d’al meu
Vlad, patrunsesi in maduva intunecata a unui spirit care a bantuit o multime de porti. Is this the dream of a dream of a dream?Eu mi-as da presimtirea mortii pe presimtirea vietii. Da’ numa azi.
vai, iar incepi cu prostiile. io cre’ ca tie-ti place dramaturgia, de-aia vrei surle si trambite.
ma rog, fiecare cu placerile lui. unora le plac chestiile mai tacute, fara sa fie maimutoi. c atata mare chestie nu inteleg. cre’ ca iar te plictisesti.
s stii ca acu’ nu ma rastesc la tine naspa, ci cu 1 oarecare drag asa.
lila, cred ca multi oameni cand gandesc ceva intr-o directie isi dau seama si de argumentele impotriva sau de inutilitatea spunerii. asa ca unii dintre ei nu mai spun nimic. altii spun. sa spui nu inseamna neaparat sa pretinzi ca e important.
#5:oribil clip muzical
_______________________________
Eu m-am decis sa raspund deoarece mi-am adus aminte de un alt topic pe care parca Vlad l-a deschis odata oro aici ori pe Imed in care opina ceva de genul ca nu se poate trai in prezent, ca prezentul nu exista, ceva de genul asta, si ca acest prezent ne este revelat doar in rare momente strafulgeratoare in viata noastra, si aia numai daca avem norocul sau sansa sa le intalnim. Eu pe vremea ai8a parca i-am raspuns ca prea intelegeam ce vrea sa zica, ca eu nu stau mereu cu gandul la trecut iar la viitor nu ma gandesc aproape de loc (nu-mi fac planuri pe terment lung, etc.) Na, uite ca m-am inselat. De cand sunt in Norvegia sunt asaltat de momente din alea de prezent strafulgeratoare, sunt asediat de amintiri din trecut care se revarsa peste mine, si in plus am inceput sa imi fac si niste planuri, inca tentative si firave, ce-i drept, de viitor. Poate ca e doar stresul adaptarii, eu ca persoana de baza nu m-am schimbat chiar de loc, sunt exact acelasi narcisist incapatanat si uneori prea visator-fantezist si nepractic (mai ales in ceea ce priveste problemele economice in legatura cu care mereu am avut dificultate in ciuda faptului, sau poate ca tocmai de aia, ca am avut destui prieteni cu studii de baza la ASE-Bucuresti), sunt in continuare deci acelasi, excat asa cum ma vedea/vede si mama mea si cum probabil ca ma vad si cei apropiati, desi nu stiu inca sa ma traduc pentru ei perfect in limba norvegiana sau italiana (pe moment, ca nu se stie niciodata peste ce natii o sa mai dau in viata mea deoarece aici este totusi un oras relativ cosmopolit din motive de industria infloritoare a petrolului). Deci de ce oare mi se intampla aceasta schimbare de perspectiva ? Poate ca intr-adevar e doar de la stres, sau poate ca in sfarsit ma simt sui eu cumva mai liber atat in perceptie cat si in exprimare deoarece aici chiar ca nu-ipasa nimanui ce fac si cezic, nu am deloc ochii uneori isdoditori ai societatii atintiti asupra mea, la serviciu nu am decat mici probleme politice inerente, pe care le corectez foarte usor si repede, deoarece eu profesional invat si ma adptez destul de usor la tot felul de medii de lucru, oricat ar fi ele de ciudate. Eu personal continui sa cred sincer ca mutarea mea in Norvegia a fost probabil si va ramane cea mai buna si valabila decizie pe care chiar ca am luat-o constient in viata mea. De aia nici nu-mi fac probleme prea multe despre de ce mi s-a schimbat optica putin (atat asupra mea insumi cat si asupra lumii inconjuratoare). Mie mi se pare ca s-a schimbat, per total, in bine, mi se pare ca ma imbunatatesc chiar pe zi ce trece in mai multe domenii, ca evoluez cumva chiar, lucru care inainte in Romania mi separea imposibil atat dpdv teoretic cat si practic. Chiar ca probabil ca mi-am schimbat si filozofia de viata, desi preferintele de baza au ramas, bineinteles, aceleasi. Acum chir ca observ cu bucurie ca este intr-adevar posibil si sa evoluezi si sa te perfectionezi, nu numai sa imbatranesti. Dar eu am fost mereu un optimist din fire, de aia poate ca vad lucrurile mai in roz (desi nu pot sa sufar culoarea roz, dar cand am vazut nuanta aia dusty rose, chir ca m-a dat gata, atat sweaterul cat si cel care-l purta.