Viaţa cea nouă nu mai începe cu surle şi trâmbiţe, cum era demult, tare demult.
În acele vremuri din care astăzi nu ne-au rămas decât un vraf de cărţi pe care lumea nu le citeşte pentru că are impresia că ştie deja ce e în ele, ceva măreţ şi cumplit schimba totul. Orbeai în deşert, îi vedeai pentru prima dată chipul feciorelnic, erai străfulgerat de lumină în urma unei simple fraze, nişte valuri uriaşe scufundau vasele duşmanului, şi exemplele pot continua, numitorul comun fiind că te aflai şi tu la marea răscruce, cu ochii larg deschişi şi trăindu-ţi legenda ce va fi umplut un manuscris recopiat cu fidelitate timp de secole.
Dar astăzi. Astăzi poţi să traversezi strada, sau să faci ceva şi mai banal, să te speli pe mâini, să zici bună ziua vânzătoarei, şi eşti deja în viaţa cea nouă. Şi habar nu ai. Şi în imensa majoritate a cazurilor, nu vei şti niciodată. Nu numai că viaţa îşi urmează cursul de capul ei, dar nici nu-şi mai bate capul să te informeze. Te exclude complet din ecuaţie. Disperaţii încearcă să compenseze acest neajuns major “trăind clipa”: ca nişte maimuţoi defecţi, repetă în fiecare secundă a existenţei lor de maimuţoi defecţi: “incipit vita nuova, incipit vita nuova, incipit vita nuova, this is the first day of the rest of my life” etc, sperând că în felul ăsta nu vor rata nimic. La polul opus se află alţi maimuţoi, care preferă să închiză ochii şi să doarmă toată viaţa. Treziţi-mă când se termină, zic ei, fiindcă totul e o trecere nebună ori pe mine mă interesează doar eternitatea. Maimuţoi. Ce interes poate să prezinte eternitatea, fără amintirile şi consecinţele vieţii? E ca şi cum te-ai duce la parcul de distracţii şi ţi-ai zice: “Nu mă dau cu montagne-russe, mai bine stau 5 minute degeaba şi îmi zic că m-am dat.”
Iar cei mai mulţi, cei mai mulţi continuă să pască păşunile otrăvite, negândindu-se la nimic niciodată. Şi e la fel de bine şi de rău ca orice altceva.
Nici măcar nu mai avem privilegiul infim de a ne presimţi moartea.
pi si ce-i de facut?
nik.
fis.
si io care-mi pusesem speranta ca’m zici si mie
Hai că îţi zic.
pai hai, spune
Păi ce să spun?
Il asteptati pe Godot, cumva, domnilor?
îhî. vine?
Putin mai incolo
Hihi, maimutzoi deci!
Deaia m-am dat io pan’la urma in London Eye :-)
Da’n Harrods n-am apucat sa ma dau. Se pune?
cine se pune? vreau si eu sa ma joc!
Sa traiesti, Tapire, ca multamcautat varianta cu oaresce versuri in romaneste.
buzoian d’al meu
Vlad, patrunsesi in maduva intunecata a unui spirit care a bantuit o multime de porti. Is this the dream of a dream of a dream?Eu mi-as da presimtirea mortii pe presimtirea vietii. Da’ numa azi.
vai, iar incepi cu prostiile. io cre’ ca tie-ti place dramaturgia, de-aia vrei surle si trambite.
ma rog, fiecare cu placerile lui. unora le plac chestiile mai tacute, fara sa fie maimutoi. c atata mare chestie nu inteleg. cre’ ca iar te plictisesti.
s stii ca acu’ nu ma rastesc la tine naspa, ci cu 1 oarecare drag asa.
lila, cred ca multi oameni cand gandesc ceva intr-o directie isi dau seama si de argumentele impotriva sau de inutilitatea spunerii. asa ca unii dintre ei nu mai spun nimic. altii spun. sa spui nu inseamna neaparat sa pretinzi ca e important.