Am prezentat astăzi cu un oarecare succes primul referat despre empatie.
Uneori, mergând de unul singur pe stradă, practic următorul joc, pe care sunt convins că mulţi blogări, sau scriitori, l-au experimentat. Îmi bloghez, live, în minte viaţa, minut cu minut. Cu alte cuvinte îmi imaginez ce aş scrie pe blog dacă aş povesti plimbarea mea prin oraş, Şi, deşi folosesc în continuare persoana întâi, reuşesc să mă distanţez de mine însumi, să mă privesc aşa cum un cititor priveşte un personaj.
Când citim un text cu un personaj în el, mulţi dintre noi tindem să ne punem în locul acelui personaj, să prezintăm faţă de el empatie, să îi trăim, vicariously, viaţa. Este unul dintre felurile prin care cărţile ne extind existenţa dincolo de meschinele ei limitele fiziologice.
Ei bine, exact asta fac şi eu. Iar când îmi imaginez un text despre propria mea viaţă, cu mine ca personaj în el, mă aflu în situaţia de a mă pune în propriul meu loc. Nu sunt un actor pe cale să-şi schimbe, şerpeşte pielea, sunt eu însumi, punându-mă în locul meu, înlocuindu-mă pe mine în propria-mi viaţă.
Pare o ecuaţie cu zero variabile. Şi totuşi nu e aşa. Jucând jocul vieţii ca un text, existenţa mea capătă acea savoare particulară pe care cărţile bune o au, ce te face să nu le laşi din mână şi să te grăbeşti, înfiorat, să întorci pagina doar ca să afli ce se va mai întâmpla,
Din păcate, jocul ăsta cere concentrare şi o anumită dispoziţie, şi nu pot să-l fac să dureze prea mult. Mă întorc la condiţia mea de personaj care nu-şi mai cunoaşte autorul, fără ca asta să-mă facă să trăiesc de-adevăratelea, aşa cum şi viermele mărunt din ţărână e în stare, numai oamenii nu.
Dreptate mare ai. :)
Nu ți se pare că “Bandura” sună ca numele unui instrument muzical? :-)
Viata ca intertextualitate:Borges.
Povestea live: stream of consciousness technique: cel mai bine ilustrata la Joyce.
Blog: romanul care se scrie ca viata, fara sfarsit pana la sfarsit:ceea ce face blogosfera interesanta.
Pinocchio, ba da :) Pe de altă parte, sună şi ca bandaison. La bandaison, papa, ça se commande pas!
Cunosc un blog care are sfîrșit ;-)
pana nu moare autorul, blogul nu se sfarseste. se sfarseste un capitol doar.
da.
iar daca are cineva nenorocul sa fie un povestitor aiurea, atunci…cataclop.
Numai o vorba de salut, mi-a placut referintza Brassens.
dilligentreader, hm, mă tem că trebuie să te contrazic: Autorul blogului în cauză e bine mersi (și semnează — simbolic — rîndurile de față), chiar dacă blogul lui s-a terminat. Au contraire, cunosc un blog al carui autor a murit, dar blogul continuă. Concluziile i le las lui Vlad să le tragă ;-)
Chestie de perspectiva. Un blog= un roman vs. un blog =un capitol. Whichever. Mie mi se pare mai fascinanta perspectiva unui roman, ca firele de iarba ale lui Whitman, cu capitole fluide, paralele,incrucisate si alterate sau comentate perpetuu.
“Cei trei mușchetari” e un roman cu sfîrșit și continuare. Cu geamlîc și sonerie, cum ar zice amicul nostru Urmuzz. Și mai sînt si alte exemple. Eh, și la urma urmei de ce vrei dumneata să mă lipsești pe mine de plăcerea de a fi autorul singurului blog cu sfîrșit explicit? :-)
Nu stiu blogu,dar suna ca un amor apus, de care incerci sa te convingi ca ai scapat si ca l-ai uitat. Roman incheiat. Ok. So be it!
“Rolul”invinge monotonia existentei reale,insa “savoarea”despre care vorbesti esti totusi o supralicitare.
dilligentreader, e vorba de Jurnalul domnului Inginer, http://pinocchiomuc.blogspot.com/
“Un amor apus” nu sună rău, dar mai corect ar fi: o fază încheiată. Și nu, nu am scapat de el și nici nu l-am uitat, vezi că n-a crescut iarba, blogrollul este actual, cartea n-a căpătat urechi de măgar.
În altă ordine de idei, întotdeauna m-am dat in vînt după comentariile lui doru. Și iata unul pe care aproape că reușesc să-l înțeleg…
Io nunteleg inca pauza dintre “insa” si “savoarea.
Madelin, e chestie de retorică. Îți aduci aminte cum vorbea George Călinescu?
ei şi tu pinocchio… blogul ăla nu a murit, şi-a schimbat doar locaţia
Pinocchio, parca-mi aduc aminte, de pe vremea radiofonicelor mele. Acush il ascultam pe Arghezi recitand Zdreantza.
@all!!!
Lasati capul in jos, repede: Vlad o sa arunce in Tapirul cu rotten tomatoes. Or dovlecei?
Pinocchio [așeazîndu-se protector în fața Tapirului și cîntîndu-i cu patos]: Jeana nu e moartăăăăăăăăăăăă… Jeana se transformăăăăăăăăăăă…
Ei, Tapire, blogul de la locația nouă e altceva. Ai văzut ce am mai făcut între timp? Cam asta ar fi direcția.
Madelin,de la o virsta multe sunt “…pauzele”pe care femeile nu le inteleg..si,crede-ma,cea dintre “savoare” si “insa” nu e grija ta cea mai mare.
Doru, mi-ai zis Madelin, ceea ce inseamna ca.
Te oftici?
bine,exista explicatii..acestea sunt asa de sensibile incit de multe ori se deformeaza,prinse fiind,intre jignirile iminente implicate de devoalarea virstei “slabe” si rigurozitatea explicatiilor privitoare la declinul(natural,nu?)al fiziologicului.Acuma,atitudinea mea a tinut sa umple tocmai pauzele ingrijorarilor tale si nu ingrijorarile insele si prins intre datoria imperioasa de a nu jigni si cea de a spune lucrurilor pe nume,am preferat mai degraba sa ma oftic.
ei, moş pinocchio… sunt şi eu moş la rândul meu…da, am văzut direcţia (am primit şi invitaţia,n-am putut răspunde încă din motive că de doo săptămâni sunt tot prin cursuri…)…da’ din când în când mai apare şi câte un post a la “jurnalul…”…d’aia zic… d’aia zisei…
Si, totusi,cum suna referatul ala? Ce-i aia ” referat”?Era ” Despre empatie”, ca un eseu? Sau era o disertatie?Si unde l-ai prezentat? Era intr-un mediu medical? L-ai si ilustrat practic?Poti sa ne pui filmul in (con)text, cu limbajul non-verbal in paranteze, ca indicatiile de scena?
Erea un referat de doctorat. O trecere în revistă a literaturii despre conceptul de empatie. Era într-un mediu antropologic dar şedinţa a fost deschisă publicului.
Am un powerpoint dar nu ştiu cum să-l ataşez şi cred că i-ar cam plicti pe cititorii blogului. Data viitoare când mai am referat, vă invit.
Iertăciune de offtopic! Am venit în bună pace, cu un premiu:
http://www.ardeiulzilei.com/2010/01/superior-scribbler-award.html
M-am intrebat si eu, adesea, de ce, intr-o carte, ceea ce sufoca, ceea ce doare, tristetea, micile si marile ratari, frica de viata, dezordinea interioara, tipetele care ne trec uneori prin inima, uscaciunea zilelor – capata un soi de frumusete tainica, datatoare de sens. Nimic nu e banal ori inutil ori insuportabil intr-o carte bine scrisa. Si totul (chiar si plictisul, chiar si disperarea) pare o sarbatoare a vietii, un mod incitant (si tragic) de-a fi in lume.
De aceea, ma gandesc uneori ca unii oameni se pot salva doar asa, devenind personaje intr-o carte.
Piperusha, sunt extrem de onorat!
Sakartvelo: ai perfecta dreptate, ai zis asa de bine ca nu am ce sa mai adaug.
Pai sa faci bine sa ne inviti a doua oara, ca sa nu avem suparari (a doua oara :-))
Sincer, eram mult prea stresat si nu vroiam sa ma fac de ras in fata prietenilor, in plus :( Am gresit.
De ce sa fi gresit? Motivatiile tale sunt ale tale si suna OK (sunt persoane dezinvolte in fata necunoscutilor si emotionate in fata prietenilor si cunoscutilor, sau invers).
Doctoratul e o chestie foarte sobra si serioasa sau se admit si oarece exuberante?
doctoratul e o chestie sobra si exuberanta
Sobră și exuberantă…
*Pinocchio*aplaudă*