Iar pe aeroport. Nu prea am avut net în Ro, nu unul care să îmi permită să vă scriu, însă tare m-am bucurat de toate comentariile.
Înainte să viu în Bucureşti, tot felul de gânduri mi-a trecut pân cap. Mi-era teamă că o să mă simt ciudat, să mă întorc acasă, dar numai în vizită, iată ceva ce nu am mai făcusem, însă chiar nu eram în căutare de noi senzaţii sufleteşti. Pe măsură ce îmbătrânesc, pieptul meu, odinioară desvelit pentru a primi toate săgeţile, se ascunde sub tot mai multe platoşe, dârdâind de ger.
M-am temut degeaba. M-am simţit ca şi când nu aş fi plecat niciodată. Asta poate fi din cauză că, precum zice Pinocchio, lumea e acum o mahala, sau, după cum ziceam io, şi CLS, nu mai există demult călătorii de-adevăratelea şi de fapt nu am plecat nicăieri pentru că nu mai am unde. Dar mai probabil, n-am simţit nimic ciudat pentru că am picat în locul meu precum piesa lipsă dintr-un puzzle. Din momentul în care am zărit Otopeniul pâlpâînd ca o lumânare în zăpezi imemoriale, vuietul cacofonic al oraşului – mumă mi-a reintrat în sânge cu nonşalanţa cu care , de pildă, cafeaua îmi intoxică creierul în fiecare dimineaţă.
Câteva note repezite:
– pe tabela electronică de mallul din Rahova defilează programul slujbelor de la biserica de alături.
– pe strada mea nu merge noaptea lumina de vreo 5 luni. Asta plus troienele cât un stat de om mi-aduc aminte de iernile infinite ale copilăriei, când nu mergea nici căldura. Ce ciudat, ce vremuri crunte şi cu toate astea mi-aduc aminte cu bucurie de ele, că ieram copil şi de Crăciun chiar cântam colinde, nu aveam CDuri. Fericirea şi libertatea nu au, în esenţă, nicio logică.
– din pricina crizei pesemne, demolările par să mai fi incetinit, mahalalele răsuflă un pic uşurate.
– tramvaiul de abia merge, ce plăcere să stai şi să te uiţi, cu nasu lipit de geam, cum defilează lumea.
– în ultima vreme nu mai urmărisem ştirile, aşa că am aflat de abia acum că Băsescu îl influenţează energetic pe Geoană. Hî? Serios. Hai mă? Să mor io.
– am ajuns să nu mai cunosc Bucureştiul. Pe autobuzu 122 zice că vine din “Cartierul Latin”. Hî? Serios. Hai mă? Să mor io. Du-te bă de-aici.
Bun, ar fi multe de spus, dar sunt tare hobosit, promit să reviu.
LE: Întrucât aveam vreo 3 ore până la tren, m-am plimbat niţel prin Paris. Într-o vitrină din mahalaua latină, mă pândeşte următoarea inscripţie: J’ai envie de vous écrire, je n’ai rien à vous dire. Voltaire. O bună deviză pentru blogul ăsta, nu?
ca să te mai liniştesc încă un pic: plecând-departe-fiind, nu te schimbi. nu te schimbi cum ţi-ar fi, poate, teamă şi cum, in mod sigur, unii prieteni se vor forţa să te vadă.
când am ajuns prima dată în america, în C., mă duceam la cerbu, care era plecat de doi ani deja…îl văd unde ieşeam io la sosiri la bagaje, mă vede, scoate telefonul şi zice nevestei “hai că l-am găsit p’ăsta”.
am răsuflat extrem de uşurat. nu ne schimbasem nici unul.
prima dată acasă am ajuns după aproape doi ani. la fel, în două secunde de cum am intrat pe uşă acasă, parcă nici nu fusesem plecat.
şi ştii ceva? – cred că nici pe vreme bocceluţei nu se schimba nimic. nu e din cauza drumurilor amputate – e din cauza sufletelor neamputate.
Si Cosbucu nostru: “ce-aveam sa-i spun? nimic n-aveam. dar era-n zori si eu voiam sa-ntreb cum a dormit”. ( citat din memorie, deci aproximativ). Nimicul este cel mai odihnitor subiect de conversatie.
Stan și Bran au o scenă (variațiune de la “this is another nice mess you’ve got me into”) în care Bran se uită la Stan cu reproș și nu spune decît: I have nothing to say. Eh, dar în cazul de față mi se pare că ai o grămadă de spus, numa nu “vai ce rău îmi pare că am plecat” (hihihi…)
Una cîte una: Eu unul, plecat în 90 și venit la prima vista 7 anișori mai tîrziu, am căscat gura o vreme prin Bucuresști și cel mai greu a fost să ajung la aceeași concluzie, că nu s-a schimbat cu adevărat ceva; tabela electronică e jenială; pe stradă n-ai nevoie de buleftrică noaptea cînd e zăpadă, e mai frumos fără; traivanu’, da; eu am auzit că Băsescu a purtat ceva mov și asta i-a atras puteri supranaturale și un avantaj electoral nedrept față de biata hopoziție: mi-a spus mama la telefon, dar n-am înțeles, cred ca aștept să-mi spună cineva “să mor io”. Ah și: Cartierul Latin? Care din ele? Oare și Crângașiul…?
No, vezi, așa.
Vladule, asta e o deviza buna pentru orice blog (mai putin pentru alea monetizate care scriu nimic dar pe bani :-)) Dar noi, astilaltzi, subscriem cu entuziasm!
Ma bucur mult ca ai trecut prin Bucuresti. Ma intristeaza ca ne-ai ocolit. Poate nu ai avut timp, poate nu ai avut chef… Poate ca nostalgia ta e selectiva…
Chef și nostalgie selectivă?! Of, Magda!!
ajung destul de des in bucuresti,cam odata la 3 luni, chiar daca sunt din constanta si muncesc in germania.am facut facultatea in bucuresti si sotia mea tot de acolo e. imi pare neschimbat si ma intristeaza bucuria revederii. nu am copilarit in el, eu ma bucur cu adevarat cand ajung in constanta, dar ultimele 2 veniri in bucuresti au fost ufff, sa zicem grele…
ajung pe aeroportul henry coarda ( cum se zice la proTV), venea un var sa ma ia cu masina. il sun, era in baneasa…. a ajuns in 3 ore jumatate la otopeni. a doua oara am facut 2 ore de la otopeni pana in bucuresti ! Cum e posibil sa fii relaxat cand muncesti in romania?sa nu fii tot timpul stresat la maxim de trafic, de oras, de bani…
p.s. a doua oara cand am venit in piata romana un sofer cu 2 kg de aur pe gat, colorit cu nuante intunecacioase si jeep Q7 tocmai ameninta un strain dintr-o masina inchiriata ca il impusca daca nu merge mai repede…
da intradevar, bucurestiul e neschimbat!
da am mai citit un pic pe blog si am observat ca provincia intradevar nu ii vede farmecul, are totusi farmecul unui oras care zumzaie si dupa ce gainile se culca, un oras in care poti sa vezi o piesa de teatru cu adevarat buna ( Interviu cu Barrymore este pe departe favorita mea , un monolog extraordinar ) sau sa socializezi in cafenele cu Fitze. recunosc sunt anumite strazi si cartiere in care primavara te plimbi cu placere, cand infloresc teii, sau magnoliile de pe langa facultatea de medicina, dar…,… mai bine las doar dar.