U.o.f.

De când sunt în Franţa, de fiecare dată când oftez, anturajul e foarte surprins. “Mais, tu souffles?” Carevasazică, de ce oftez? Sincer, nu am nici un motiv deosebit de a ofta, dacă viaţa însăşi nu constituie un motiv.
În România, oftam tot timpul, fără să fiu conştient de asta, şi nimeni nu era surprins, nimeni nu mă întreba de ce oftez. De unde deduc ca în România se oftează în general mult mai des.

Acum câteva zile, am întâlnit un zidar. Fără carte şi fasoane, dar cu meserie, fără subterfugii şi labirinte, un bărbat foarte simplu. Criza economica şi viaţa îl aruncaseră, după mai mulţi ani de precară bunăstare burgheză, înapoi sub cerul liber, de unde venise (orfan semi-nomad, cunoscuse frigul si foamea în timp ce bătea şoselele Franţei în căutare de muncă pe şantiere). Acum, deşi nu mai era foarte tânăr, se pregătea, resemnat, să-şi reia viaţa de ţigan singuratic. Nu prea aveam cu ce să-l ajutăm. Nu-i plăcea oraşul, cu asistenţa socială şi adăposturile lui pentru homeleşi, prefera câmpia şi pădurea. Nu era descurajat, disperat, înfricoşat sau deprimat. Nici măcar pesimist. Doar un pic trist. În demersul meu semiologic psihiatric, i-am spus că-l văd cam trist. Mi-a răspuns, oareşcumva suprins: “Păi, nu-i normal să fim trişti?” Şi a oftat cu o naturaleţe foarte familiară.

Ştiu că n-o să citeşti niciodată textul ăsta scris într-o limbă straină, cu toate astea: multţumesc, zidarule.