Un cartonagiu

Pe vremuri, acum mai bine de saptezeci de ani, un tanar mexican pe nume Pedro cadea grav blonav la pat. Desigur, in acele vremuri si locuri (caci actiunea se petrece in tara natala a tanarului mexican) nu prea existau multi doctori, asa ca tot ce puteai face e sa rabzi si te rogi sa scapi. Nu se stie prea bine ce boala a avut Pedro; probabil o infectie pe undeva, pentru ca avea febra mare. Si avand el febra mare, a prins a halucina. Se facea ca murise, si renascuse intr-un taram ciudat, un cordu verde si adanc, cu copaci, nori, animale si pietre. Numai ca toate aceste lucruri nu erau golite de noima, precum cele care se mai gasesc inca pe suprafata planete noastre, ci erau cat se poate de vii si ciudate, un fel de balauri colorati, care racneau in gura mare un cuvant pana atunci inexistent: “Alebrijes!“. Tare s-a mai speriat bietul Pedro, si a alergat printre ciudatele obiecte-dihanii inaripate pana cand a gasit o fereastra catre realitatea noastra, prin care a sarit si a nimerit direct in patul lui de bolnav.

Cand s-a inzdravenit, Pedro (Linares ii era numele de familie) s-a gandit ca trebuie neaparat sa faca un lucru: sa arate lumii micii monstrii ce i-au populat deliriumul febril. De ce a vrut neaparat Pedro Linares sa faca asta? Iata primul mister. Nimeni nu stie de ce. Ne putem noi da cu presupusul, insa Pedro insusi nu a dat vreo explicatie, nu pentru ca nu ar fi vrut, ci pentru ca era un om simplu, fara carte, si care toata viata nu avut altceva de zis in afara de “Alebrijes!” Ceea ce e deja foarte mult, chiar daca nimeni nu stie ce inseamna cuvantul asta, avand in vedere ca imensa majoritate a oamenilor nu zic nimic.

Asa ca omul nostru, caruia ii lipsau cuvintele elevate necesare explicarii inexplicabilului, s-a apucat sa faca, din ziare vechi, papusi care aratau precum poporul cosmarului sau maladiv. Probabil ca Pedro nici nu s-a gandit sa arate creaturile lumii intregi, s-ar fi multumit si cu vecinii de pe ulita satului. Insa aici intervine al doilea mister, mult mai mare. In scurt timp, papusile lui Pedro devin faimoase. Sunt expuse peste tot, autorul lor este premiat, laudat, decorat. Alti mexicani se apuca sa faca si ei monstruleti asemanatori, faurirea de fiinte de cosmar din hartie devine un mestesug, apare chiar o breasla, los cartoneros.
Pedro insusi le face toata viata (moare foarte batran, de moarte buna), iar copii lui, pana in ziua de astazi, continua sa practice aceeasi meserie. Au si un site, de unde puteti chiar sa va procurati propriul vostru cosmar.

Eu insusi, vazand monstrii strambandu-se colorat la mine din spatele unei vitrine, in vechiul adapost pentru vagabonzi La Charité, in Marsilia, mi-am pus intrebarea asta chinuitoare. De ce halucinatiile unui taran mexican sunt acum ale tuturor? De ce se vand asa de bine? De ce papusile facute de vreun alt cartonero, bune pentru Día de los Muertos si reprezentant un sarmant suvenir turistic, nu se vand la fel de bine?

Voi ce credeti?

About The Author

4 thoughts on “Un cartonagiu

  1. Dacă e o chestie verificată, faptul că “papusile facute de vreun alt cartonero nu se vând la fel de bine” nu pot decât să presupun că imaginile acelea copiate după halucinaţiile lui sunt cumva recunoscute cumva de restul oamenilor, primind astfel validare.
    Poate aceleaşi creaturi populează visele şi halucinaţiile tuturor..

    Sau poate, pur şi simplu, omul era talentat şi rezultatul muncii lui a fost recunoscut 😀

  2. Ce face el se cheama arta. Cum e cu catharsisul e cred cel mai amuzant explicat prin sensul lui cathartic in medicina: functiunea purgativa a artei.
    Papusile lui sunt chiar frumoase, cu bucuria de culori si forme similare celor din arta precolumbiana, dar mai simpatice.Alti cartonagii nu sunt la fel de talentati.

  3. La ce te poţi aştepta de la un medic? La o plimbare eminesciană prin “cordu verde”, după cum scrie mai sus. (Doar balaurii au cord verde, moneyferele au cord roşu.)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.