Mă plimbam într-un mic cartier din Metz, Outre Seille îi zice. Am intrat într-o bisericuţă, mică şi ea şi tare veche, Saint Maximin îi zice.
Înăuntru, am avut surpriza să văd că vitraliile erau făcute de … Jean Cocteau. Da, acel Jean Cocteau, nu altul. Le-a făcut spre sfârşitul vieţii. Nu ştiu mai multe, am văzut doar semnătura pe sticlă.
Ti-au placut? Cam stranie simbolistica pentru o biserica. Si sunt incarcate si repetitive. Mie nu-mi plac.
Nici n-am bănuit că s-a ocupat şi de aşa ceva. Citindu-l nu mă aşteptam să fie înzestrat şi cu alt talent decât cel al mânuirii cuvintelor.
Eu știam niște desene de-ale lui din perioada de dezintoxicare. Pe linga alea, cele de-aici sînt foarte echilibrate și liniștite… Apoi, nu pot să nu mă gîndesc la Jean Marais: Așa un personaj calm, masculin și sigur de el — și totuși a fost partenerul de’o viață al lui Cocteau… Extremele se atrag, parcă așa era…
diligentreader, nu ştiu, mie mi-au cam plăcut. Sigur că nu sunt “canonice”, dar imaginează-ţi niţel surpriza mea: mă plimbam pe o stradă îngustă şi mohorâtă, începuse să burniţeze, mă retrag într-o biserică mică, dar străveche, de parohie, şi, în întuneric şi linişte desăvârşită, deasupra unor morminte de acum 700 de ani, pac, vitraliile alea. M-au făcut să zâmbesc, nu ştiu dacă ăsta era efectul scontat. Dacă te uiţi cu atenţie, e vorba de nişte peşti, care în acelaşi timp sunt şi nişte ochi.
Balin Feri, nici eu.
Pinocchio, vitraliile datează de la începutul anilor 60 şi sfârşitul vieţii lui Cocteau. Ca pură anecdotă, Jean Marais a fost de tânăr chel, şi a purtat peruci, lucru pe care îl ascundea cu grijă.