Ploaie morbidă de februarie. E momentul să mă refugiez în cafeneaua spitalului, cu un grand crème şi nişte pains au chocolat, şi să reflectez asupra variabilelor vieţii.
În momentele mele de slăbiciune mi se întâmplă sa fiu un pic supărat şi invidios. Invidios pe cei care au lucruri pe care eu nu le am, deşi consider că le merit. Pe cei care ştiu, cu marjă de eroare acceptabilă, ce se va alege de ei peste un an. Pe cei care, în afară de propria lor persoană, indefinibilă şi insesizabilă, au şi o altă existenţă, certă şi palpabilă: Simion Varanu, apicultor, Ing. Constantin Libelulă, proiectare, Dr. Martin Frambozie, oftalmolog. Am o oarecare vârstă, la care s-ar fi cuvenit poate să am propria mea burtă burgheză, propriul meu loc de parcare. În momentele mele de exaltare narcisică, m-am imaginat adesea realizând lucruri, lăsând urme, având – de ce nu? – o carieră. În fine, toate acele lucruri care alcătuiesc visul clasei mijlocii, şi care au motivat şi împins înainte societatea occidentală modernă.
Il n’en est rien. In timp ce molfăi aluatul crocant franţuzesc, în timp ce papilele mele gustative se bucură că trăiesc, raţiunea îmi indică faptul ca aspiraţiile şi ambiţiile mele sunt pe cale să-şi piardă şi ultimele fundaţii. Este rezonabil să consider că, foarte curând, din proiectele mele profesionale de altă dată se va alege praful si pulberea, iar numele meu, care niciodată nu a însemnat prea mult, va dispărea cu totul din analele tortuoase ale breslei. Numeroasele activităţi colaterale, în care niciodată nu am excelat şi care niciodată nu m-au reprezentat, vor înceta şi ele, pe rând, pe măsură ce mă voi zbate să rămân la suprafaţă, conform conceputului de rezilienţă, pe care toată lumea îl atribuie lui Boris Cyrulnik când de fapt îl găsim deja la Hughlings Jackson. În sfârsit, mă voi ancora cât de cât la un nivel functional, într-un anonimat perfect, îngroşând rândurile celor care lucrează în diverse sectoare negustoreşti, făcând cu totul altceva decât meseria pe care o învăţaseră, geologia, meterologia, ştiintele naturii, etc. Şi de fiecare dată când vechiul Vlad Stroescu se va zbate în străfundurile infernului memoriei, îi voi da în cap fără să ezit, până se va cuminţi şi va putea să umble alături de mine pe stradă, cu un zambet fals mizantrop în colţul gurii, amintindu-şi că, de fapt, niciodată, nicăieri, nu s-a simtit nici acasă, nici printre ai săi. (Decât poate pe blog, dar aici e vorba de un al treilea Vlad Stroescu, în fine.)
Şi astfel, viermele meschinăriei din mine se hrăneşte cu pains au chocolat şi se trezeşte cu grand crème, în timp ce ploaia morbidă de februarie, scuipatul de dispreţ al iernii muribunde, plouă pe ambulanţe.
Iezapt.
Si un ultim “two cents”, ultim in sensul ca promit sa nu mai dau niciodata sfaturi pe aci (ca Doru are dreptate mai sus, si chiar mai mult decat atat): invatza(-te) sa asculti de vocea aia interioara (io ii zic la a mea “filing”, e doar o conventie). Nu o confunda cu ceea ce inveti dumneata in cartile alea groase.
Nu o confunz. Eu nu am filinguri. O fi o chestie feminină. Singurele mele filinguri sunt mai curând temeri, şi am învăţat să nu am niciodată încredere în ele.
Fie îmi scapă mie ceva, fie l-ai luat prea în serios pe Doru.
ha.
unu, “cunoaşte-te pe tine însuţi” şi “fii mulţumit cu tine însuţi” sunt concepte diferite necomplementare. orice combinaţie posibilă e posibilă. sa nu amestecăm conceptele.
doi: dimpotrivă, tocmai de aia sunt războaie pe planetă, pentru că mulţi aleg să facă ce le place (le place răzbuiul şi le place machoman-ismul gun-ului) şi, mai ales, datorită fatpului că o fac bine. razboiul e făcut şi de cei care nu vor să se conformeze cu normele sociale şi care vor să-şi urmeze visul.
teoria cu “fii mulţumit cu tine însuţi ca să fii bun” pur şi simplu nu e valabilă. poţi fii bun şi când nu eşti mulţumit cu tine însuţi, si viţăvercea, poţi să nu fii bun, mulţumit cu tine însuti fiind. nu cred că e vreo corespondenţă statistică între a fi mulţumit cu tine însuţi şi a fi bun. poţi spune că te ajută să fii bun cu tine însuţi (în raţie aritmetică, “sunt mulţumit că am o mulţumire, prin urmare mulţumirea mea se dublează, la care se adaugă mulţumirea ca am o mulţunmire dublă”)
altă notă,
nu sunt de acord. eu cred că, de multe ori, e mai uşor să cunoşti pe altul decât pe tine. d’aia avem nevoie de oglinzi (şi de aia alţii pot fi oglinzi foarte bune).
în concluzie, da, a te cunoaşte pe tine însuţi e important, dar asta nu te face neapărat mai bun sau mai mulţumit. a nu te raporta la alţii, e periculos, si pentru că ce zicea vlad mai sus (eu însumi, în cel mai adânc al meu, exist ca o influenţă a celorlalţi), si din alte motive.
iar visul de acum ani, vlad, nu trebuie să fie scris în tăbliţe de piatră precum poruncile lui Moise. ‘cunoaşte-te pe tine însuţi’, mână în mână cu raportarea la ceilalţi, la norme, la realitatea societăţii trebuie să îti permită să îţi ajustezi visele corespunzător. începi cu visul (naiv) de a face ce vrei, şi te apropii de visul de a face ce trebuie (ţie şi altora), şi ce poţi. ce poţi si ca skills (şi să le ştii limitele), şi ca “ce e posibil”.
şi da, au trecut (şi trec) şi alţii prin asta.
Pe altul il cunosti doar din manifestarile exterioare. Si altul acela poate sa se poarte foarte frumos, dar sa gandeasca foarte urat, adica resortul lui sa fie doar sa faca impresie ca sa obtina el ceva in schimb. Un exemplu extrem: criminalul in serie care e un foarte bun tata de familie. Eu cred ca niciodata nu il poti cunoaste cu adevarat pe altul, doar mastile lui.
Razboaiele vin din ideologii, iar ideologiile sunt exterioare omului.
atât şi nimic mai mult?
Daca vorbim de soldat, intotdeauna. E tarat acolo in numele unui ideal. Nu lupta nimeni pentru Bush sau Obama, ci pentru democratie, dreptate si altele asemenea. Sa omori in numele crestinismului, mahomedanismului, echitatii sau poporului asuprit e totuna.Conducatorii sunt manati de dorinta de putere,si dorinta de a controla, dar si asta e imbracata intr-o ideologie, alta decat cea servita maselor. In afara de nebuni, nu porneste nimeni un razboi in numele placerii personale. In numele placerii poti avea crima individuala, criminalul, care e prins si pedepsit.Toate razboaiele pornesc de la premisa ca lumea trebuie schimbata in ceva mai bun, dupa criterii care nu au nimic comun cu binele personal al fiecaruia.Razboaiele ignora omul, individul. Aceeasi nociva idee ca poti schimba altceva sau pe altcineva, in afara de tine insuti, e regasita pana la urma in tot ce e rau.
Numai raportandu-te mereu la ceilalti poti judeca si da sentinte.Si poti sanctiona. O alta invatatura ignorata:numai daca nu ai pacate sa arunci piatra. Nu am arunca-o niciodata daca am avea obisnuinta privirii in interior.
Si faptul ca avem razboaie mai demonstreaza si ca nu poti niciodata sa-l cunosti pe celalalt cum te cunosti pe tine. Daca ai face-o, nu l-ai omori, pentru ca l-ai intelege, Sinuciderea e , totusi, patologica.
Doru a zis asa (de ce nu trebuie sa-l iau in serios?):
“…acceptind sfaturi,ridiculizezi drama personala dintre aspiratii,tabiet si lucrurile simple..”
si atuncea m-a pocnit ca, da, incercand sa(-tzi) spunem cate-o vorba buna (“to comfort” cum zic englezii), picam in manierism si sfaturi gratuite (chiar si la gura sobei, asa cum frumos zice Pinocchio). Asa ca le-am retras si io p’alea cu “sa te lasi dus de val” sau “sa ai coraj”.
De impartasit experentza mea nu mai am cum, nu-m mai aduc aminte cum am trecut hopul asta cu “moartea viitorului (profesional) luminos” la treij da ani.
E diferenta si de gen, plus ca io aveam deja 2 copii la 31 de ani, e si o diferenta personala (io n-am aspiratzii profesionale inalte, vreau numa’ sa invatz cate ceva nou si enetersant tot timpul si totodata sa-mi fac bine treaba care mi s-a destinat, mica sau mareatza).
Apropo de ceva ce-ti scapa, o sa-tz zic. Aici la tine in mahala, cateodata am filingul (desi ratiunea imi zice ca nu e deloc asa) ca, incercand sa te consolez (consolam) cu cate o vorba buna, uneori mai rau reusesc (reusim) sa dau (dam) cu oistea-n gard. Alteori ne lipseste, parca, cheia unui cod oarecum secret. Iar alteori parca ai vrea sa te lasam “in nemernicia ta”.
Si nu e vina ta, tu ne-ai avertizat de nenumarate ori sa nu te luam prea in serios si sa privim cu rezerva fictiunii ce ne povestesti tu. Io una nu prea reusesc, nus de ce. Creca ai talent, si deaia.
PS
(si apropo de mers la crama, io as vrea sa-l intalnesc pe VladStroescu ala (nu stiu al catelea ar fi) care spunea povestile SafteiNebuna.
Dar asta nu-i musai ca si VladStroescu acela sa vrea sa ma intalneasca pe mine).
PPS
Am scris cele de mai sus in loc de un raport pe care trebuia sa-l pigulesc la serviciu. De aici lungimea. Scuzatz!
Diligentreader, în acest post ma vaicaream. Si iata ca am ajuns, de fil en aiguille, la razboaiele religioase 🙂
Madelin, sa stii ca reprosul pe care il deduc din ultimul tau comentariu mi-a mai fost facut. Si tot o femeie mi l-a facut. Asa ca probabil ai mare dreptate.
Dar in comentariul tau mai citesc un sfat foarte pretios. Ai dreptate, de când am plecat din Rahova nu mai stiu nimic de Safta Nebuna. O singura data am mai dat prin Ferentari de atunci, era in ianuarie si vizitam România.
Madelin, tu esti o inteleapta. Sarumâna.
Putin soare sa vina peste tine si poate se imbunatateste si starea ta!!!
Si negustoria iti mai lasa timp de meditat si incropit povesti pe blog?
🙂
Ddunia, înca nu m-am apucat de negustorie, deci nu stiu 🙂 Sarumana pentru urare. Hai ca vine primavara.
da’ dacă nu vorbim de soldat?
mda. şi tătarii voiau să facă o lume mai bună, bănuiesc.
Suntem pasari nocturne, io, tu si o studenta la litere care nu stie de gluma si nici nu citeste (macar comentariile dinaintea postului respectiv daca nu mai multe posturi din blog), inainte de a se repezi si a judeca.
Ce reprosh ai dedus, Vlad?
(de fapt io creca sunt cam neinsemnata, fie si inteleapta pe alocuri, tre’ sa ma resemnez cu asta)
Si o intrebare surprinzatoare: tu te consideri misogin?
Păi e un reproş cum că nu sunt serios, cel puţin eu aşa îl înţeleg, şi îi dau dreptate, reproşului.
Cum adică eşti neînsemnată? Nu sunt de acord, dar poate nu înţeleg eu bine. Vezi tu, Madelin, eu sunt tare distrat şi îmi scapă multe lucruri. Mai ales în ultima vreme când scriu pe apucate noaptea când am timp.
Nu, nu mă consider misogin, ci misandru, într-o oarecare măsură. Când eram adolescent şi eram intoxicat de suferinţe din amor şi Apollinaire, aveam şi eu impresia că între bărbaţi şi femei e o prăpastie de netrecut, dar nici atunci nu cred că eram misogin. Nu exclud să fi fost, fără să-mi fi dat seama. Acum, însă, tind să cred că între bărbaţi şi femei nu există deosebiri esenţiale, că, în ceea ce contează, suntem perfect interschimbabili. Desigur, nu exclud nici acum o misoginie a mea, reziduală, sau de care nu-mi dau seama
Nu vad deosebirea dintre tatari si americani, cand e vorba de razboi. Tatarii poate ca nu s-au obosit sa se justifice in fata umanitatii, dar in mintea lor faceau bine tatarilor. Razboaiele nu se fac sa fie mai bine tuturor. Tocmai de-aia sunt legate de ideologii( in sens foarte larg, subsumand si credintele si toate celelalte constructii cu pretentii de adevaruri absolute), care sa dovedeasca superioritati si datorii sacre, etc.Dar ideologia poate fi si foarte simpla: numai tatarii sunt oameni, restul sunt gunoaie. Deci, sa curatam lumea de gunoaie.Dar, vorba lui Vlad, unde-am ajuns!
De fapt reprosul era ca nu ne iei pe noi in serios, pe cale de consecinta.
‘Dar in schimb’ iei putzin mai in serios comentatorii masculini de pe blog decat pe cei feminini.
Madelin, unde nene?
Unde nene ce?
Discuția asta cu văicăreala lui Vlad, în care eu văd, pe undeva, un joc, îmi aduce aminte de o poezie scrisă de Liliana, poeta, cîndva în adolescență. O transcriu din memorie și ca pe un fel de exorcism, în speranța că nu se va supăra nimeni, și mai ales nu Poeta însăși pentru încălcarea drepturilor de autor. Dacă se supăra cineva, o puteți șterge, eu nu mă supăr.
joc de copii
guvernanta marta
se răstignește pe o cruce de malta
afișează o traumă profundă
doctorul o întreabă:
poate doriți să vizitați clinica?
oh duduie marta
răstignită pe o cruce de malta.
zdup, zdup, o voi vizita
răspunde marta aruncîndu-și geanta
din care trandafirii, florile morții
apar.
Nu, misoginismul nu era un repros, catusi de putin. Si nu pot sa-tz arat ezapt cu degetul la ce ma refer, mai degraba e o senzatie. Oricum tu ai o doza extrem de naturala si foarte bine camuflata (“iete unu’ care nu-i Gigi duru'” se sfatuiesc demoazelele:-))
Te zaresc mai dezinhibat si mai afectuos cu amicii virtuali “ei”.
Si-uite ca si Pinocchio a pomenit ceva de joc
(intai ni te confesezi, venim cu mica cu mare, ne agitam, ne dam ochii peste cap, ne descoperim valente de mama, sora, sora medicala, psihiatru, compatimitoare sefa si, la un moment dat in puzzle-ul asta, ne spui suav ca tu nu vorbeai serios)
Si, pe de alta parte, asta e locul tau de aberat, in care scrii ce vrei tu, cand vrei tu, cum vrei tu, si in care esti suficient de politicos si de dragutz ca sa raspunzi la majoritatea aberatziilor noastre.
Ioi, Madelin… inspirăm adînc și începem:
Da, cred că tu ai fost cea care mi-a amintit de “jocul” Lilianei. Ca să fiu mai explicit în asociația mea, vroiam să spun că văd aici două jumatăți, una care este un adevărat joc de copii, alta care este cu adevărat tragică. Conștiența dualității este tristețea metafizică a lui Vlad, a lui Blaga, e “Melancolia” lui Dürer etc., etc. Dar este în același timp și un joc inevitabil.
Peste asta, un capriț, un pamplezir și’un zorzon, dar elegant: “Nu mă luați în serios” nu este nimic altceva decît paradoxul mincinosului, un joc metacomunicativ.
Și, ca să nu am nici eu aerul peste măsură de serios: Of și vai, misoginismul ăsta. Știi că mi s-a reproșat și mie, n-am să numesc persoana, dar se știe. Buzz, buzz. Pff. Hai să fim serioși.
Of,iaca si io. Primavara o venit pe insula, Vlade, Madelin o sa culeaga narcise si branduse de pe sub copacii de poveste curand. Io mereu ma pierd cand e ceva important de discutat si ma bag in vorba la sfarsit, cand nu mai e nimica de zis. Decat ca viitorul luminos nu are importanta NN. E mare lumea, si tare plicticoasa uneori, cand ploua pe ambulante, dar nu ploua tot timpul (adica daca NU esti pe insula nu ploua tot timpul, dar divaghez). Desi nu cred ca tu scrii acilea ca sa iti dam noi sfaturi despre cum sa traiesti mai bine, noi astilalti cu siguranta profitam de sfaturile care ti-s destinate, ai facut un fel de clinica de self help acilea in post, mai mare placerea. Mie mi s-o facut dor de o mahala, si curand ma mut intr-una, te astept intre crapaturi.
Pinocchio, mulţumesc 🙂
Haaaa, Nusitatu! Tare dor îmi e de voi, ţiganilor…
Madelin, faptul că sunt mai intimidat de fete decât de băeţi nu mă face misogin…
Pinocchio, da. Tot ce spun cucuvintelemele e ca Vlad ar trebui sa-sh asume si bucatzica de joc, si bucatzica de frustrare (tragedie e un cuvant foarte mare).
Io nu inteleg ce e paradoxul ala al mincinosului si metacomunicarea aia da’ daca zici tu, io pe tine te crez.
Nusitatu, ma duc si viu, pariu ca n-o sa ploo-n insula?
Vlad, nu crez io ashea ceva!
PS
Da’ de ce misoginismul e de rau?
Bine, Madelin, atunci află că vorbeam extrem de serios. Sunt lucruri care mă frământă şi nu prea am cui să mă spovedesc, aşa că profit şi eu de blog. Dar blogul meu are cititori reali. În cazul cel mai bun, cititorul nu va da doi bani pe frământările mele şi-mi va zice că ce me jelesc atâta (cum de altfel mi s-a şi zis). În cel mai rău, împovărez cititorul, care poate are propria lui povară de dus şi poate vine pe aici ca să se mai dixtreze, nu să se deprime. Aşa că nu aş vrea să fiu luat prea în serios – mi se pare de înţeles.
Furthermore, problemele mele sunt foarte practice, şi necesită soluţii foarte practice, dar asta e treaba mea şi n-aveţi voi de ce să bateţi capul cu problemele mele practice. Însă nu pot formula aici problemele mele practice, decât într-un mod deghizat şi andodin. Altfel ar fi chiar jalnic. În rarele momente din viaţa reală când, întrebat fiind, îmi formulez problemele, toată lumea se uită brusc pe pereţi, super-jenată. Aşa că, de fapt, nu prea aveţi cum să mă ajutaţi, în afară de faptul că existaţi, ceea ce e enorm.
În cele din urmă greşeala mea e că postez asemenea chestii. Îmi vine să şterg postul chiar acum, dar s-au acumulat deja şaptej de comentarii, lucru care demult nu se mai întâmplase în Mahala.
Ceea ce cred că este iritant în această discuţie, şi cred că, de fapt, te irită şi pe tine, Madelin, nu e faptul că aş fi misogin sau că nu aş fi serios sau că nu mi-aş asuma, etc, ci faptul că mă autocompătimesc. E un reflex normal, pe care îl am şi eu faţă de oamenii care se autcompătimesc – mă irit.
Ai dreptate: nu e nicio tragedie.
Stai linistit. Sunt sigura ca pe aici nu intra decat prieteni, care sunt cu adevarat interesati de ” spovedaniile” tale. Sinceritatea e o dovada de respect si incredere in interlocutor. Numai prostii sunt jenati cand li se vorbeste sincer. Pe aici nu prea par sa vina din aia. Ti se raspunde cu aceeasi sinceritate prieteneasca, asa ca sunt comentarii, sfaturi, dueluri, batai pe umar, incurajari, si divagatii de tot felul, ca intr-un grup de prieteni, nu ca intr-un salon cu personaje condescendente si manierate care vorbesc despre vreme. Blogurile au avantajul de a aduna oameni care se aseamana si au aceleasi interese. Asa ca spune linistit de cate ori ai chef, ca noi ascultam si ne dam, prieteneste cu parerea. Si zburdam, cu voia dumitale, pe aici prin mahala.
Multumesc, diligentreader, dar uite ca e evident ca din când in când risc sa jignesc oamenii, chiar daca ma straduiesc sa nu o fac. S-a tot întâmplat, periodic, de-a lungul anilor de când exista blogul.
apropo, vlad, ştii că am visat acu doo zile că postul ăsta acumulase 736 comentarii? fix, pară le şi văd.
ceea ce cred că e subconştientul meu spunându-mi că e ochei să ne prezinţi problemele tale şi că ne pasă şi că nu ne uităm pe pereţi.
(madelin, io crecă lu Vlad îi e doar mai frică să nu zică vreo prostie când vorbește cu fetele, de-aia vorbește mai mult și mai ușor cu băieții. gândindu-mă la mine, care sunt mereu gata să mă supăr, înțeleg stresul masculin când e vorba să spună ceva cum mă aștept io (conștient sau nu) – clar, sincer, amuzant, afectuos, complet, calm, inteligent)
Vlad, ucenicia spirituală este o sclavie cumplită, iar maestrul este cel mai mare tiran imaginabil. Problema este că nu avem o imagine nici despre rai, nici despre iad, astfel încît nu le recunoaștem cînd dăm peste ele pe stradă. Uneori nici măcar nu știm cine ne e maestrul. Peste ele, adică peste adevăratele bucurii ale spiritului și adevăratele chinuri.
Dacă tot ești încă în Franța, caută neaparat filmul “La vieille qui marchait dans la mer”, cu Jeanne Moreau și Michel Serrault (costă 9,99 la amazon.fr), este o raritate, și o să-ți placă precis.
Vlade, ce intelegi tu prin “a realiza lucruri, a lasa urme”? E suficienta o mica plimbare prin cimitir ca sa constientizezi ca dincolo de (poate) a treia, a patra generatie de dupa noi, nimeni nu isi va mai aminti de noi (poate nici unul din urmasi; poate cel mult sa fie tinut minte un nume din care nu prea se poate deduce mare lucru despre intregul unei fiinte umane ce a fost). Crezi ca pacientii sau apartinatorii lor vor tine memoria vie a vreunui doctor care le-a ajutat stra (stra) bunicul/a ? Singura metoda de a “lasa urme” ar fi cumva intrarea in istorie, insa vreau sa te intreb – oare gandurile (scrise) chiar reflecta persoana intreaga a unui om? Oare in acele rare cazuri cand un om chiar “lasa urme”, din acele acele urme poti reconstitui intregul acelui om? Chiar crezi ca poti cunoaste un om in toata plinatatea lui din urmele lasate? Eu cred ca nu. Din punctul asta de vedere cea mai pertinenta afirmatie a fost a Kerbu-lui: “totul e desertaciune”.
Bineinteles, cu totul alta ar fi situatia daca omul ar fi nemuritor – atunci nu i-ar mai trebui sa lase urme in istorie, pentru ca ar exista omul, persoana intreaga, nu doar “urmele” (“umbrele”) sale, iar singurul lucru care ar conta ar fi ajutorul real si personal pe care l-ar da semenilor sai, acestea ar fi “urmele” sale pastrate in suflet de semenii sai nemuritori ca si el.
Deci cum putem ajunge sa fim nemuritori, sa traim vesnic? 😉
Păi exact asta e întrebarea aici, cum și dacă ajungem să fim nemuritori. Sigur că nu putem răspunde (deși tare ar fi bine să putem), dar e totuși o mare realizare dacă reușim să clarificăm întrebarea.
Altfel… rămînem la “21 is only half the answer” :-)) (Pentru cine nu știe: Răspunsul complet era 42, haha…)
Nemurirea ar schimba TOTUL.Totusi,care ar fi lucrul,obiectul,fiinta,evenimentul cel mai asemanator dintre murire si nemurire?
mada, a lăsa urme nu înseamă neapărat (nu înseamnă deloc, de fapt) a-ţi fi numele memorat şi reamintit.
ăla/ăia de au inventat roata, nu-i ştim, da’ urme au lăsat.
a lăsa urme poa’ să însemne, de exemplu, că ai tratat cu succes (dar nememorabil) o pacientă de depresie, ea s-a măritat (alminteri nu s-ar fi, si-ar fimmurit deprimată şi donşoară bătrână) şi a avut un copil care a fost bunicul celui ce va inventa fuziunea la rece şi bateriile atomice de vorbeşte Asimov de ele.
Si aplicind o regula generala a”urmelor” cu atit mai mult despre Asimov ar trebui sa se taca.
Mwaha. Am intarziat. Am o gramada de citit cu mare atentie. Sunt teribil de “goalless” (si mai si suspectez ca asa am fost mereu), da’ baiul cel mai mare e ca imi tot spun ca nu ma deranjeaza. Of(f).
[Nu puteam să ratez “cirip” a doua oară azi, mai ales pentru că aici ninge… 🙁 Mai invoc şi eu primăvara un pic…]
Eu nu pot să-ţi dau un sfat şi nici să-ţi spun (cât să mă crezi) că e doar muncă şi nu te defineşte (sau nu cred eu)… Şi atunci o să te întreb ceva, Vlad: de ce “anonimatul perfect” este rău? Eu una acolo mă simt cel mai bine – acolo poţi fi mai tu însuţi decât oriunde altundeva – în subsolurile de care zice Simina sigur ai găsi nişte constrângeri care te-ar îndepărta de asta. De ce să le cauţi, de ce să te supui lor?…
(Ai putea să-mi spui că sunt ipocrită – eu ce grijă am? Dar, aşa cum ţi-am mai zis şi într-o ocazie un pic diferită, aia ar fi doar o altă etichetă.)
Da chiar, fix in cap i-ai dat cuiului mai Trix mai (traduc aproximativ imbibitii culturale). Si mie mi-e bine asa, tigan neafiliat, necunoscut, liber si mujic. Sa nu-mi scire nimenea scrisori in care imi ofera lumea pentru o bucla de par. Sa ies de sub coviltir si sa ma injure cine vrea. In biblioteci ca nu ma gaseasca nimenea prin carti ci printre carti, sau prin vreo poza obscura, fara nume cu o nota dedesubt care sa zica simplu Un tigan dubios nene…
Nu e asta poza perfecta a libertatii? Cine nu-ti stie numele nu-ti poate face farmece,asta e cert.
Da-mi aduc aminte si de Cezanne care zice-se, daca se lovea cineva de el din neatentie pe trotuar se uita lung in urma si comenta “Asta nu stie ca eu sunt Cezanne…” (iar aproximez, din memorie, din povestea lui Ambroise Vollard).
Urme lasa destule caruta mea si praful le acopera pe toate, ceea ce e un lucru tare bun uneori, mai ales cand lasa si caii mei urme, chiar mai solide decat ale carutei, si praful le acopera si pe ele, ca sa nu ajunga sub talpile altor calatori si sa ma deoache vreunul cu vreun blestem.
Traiasca anonimatul. Si daca tot suntem aici la naiba cu amprentele digitale nene.
@tapiru: Corect, exista si urme de-astea de care zici tu. De-aia am inceput prin a-l intreba pe Vlad: “Vlade, ce intelegi tu prin “a realiza lucruri, a lasa urme”?”
Pt ca urmele alea care exista, se vad dar nu sint asociate cu un nume, alea oricum le lasam, fie ca vrem sau nu.
Asa e, nusitatule. Dar noi, barbatii, avem uneori pretentia de a ne lasa numele pe undeva, altundeva decât in zapada proaspata. Cândva, nu era considerat un lucru rau, ci natural. Astazi, e considerat un lucru rau. Si natural.
Vorba lui Madelin: Nu știu cine zice că e rău. Din perspectiva actuală (postmodernă, *wink*at*Tapir*) mi se pare însă o naivitate, chiar dacă una pandemică. Naturală, probabil tot în sensul pandemiei.
Chiar: Ce nume original, Pandemia! Cunoscusem odata o fată pe care o chema Anamia…
“cunoscusem odata o fata pe care o chema Anamia”?inseamna ca o cunoscusei inainte de a lua contact cu ea..inseamna ca Anamia nu poate fi decit fantezia unui onan plictisit sau complementul unei fraze extraordinar de sugestive
Nu-i rau Vlad, de ce sa fie rau. Si foarte probabil e si natural. Insa astia ca mine, care nu se impaca bine cu ideea de grup (ma descopar pe zi ce trece mai antisocial), am vrea sa trecem mai degraba neobservati, de aia ne ascundem sub pseudonime si variatii de caracter.
Mai mult ca perfect? *smile*
Prefer fraza sugestivă, sau complementul ei. Sînt sigur că nici nu te-ai așteptat la altceva, nu-i așa?
” Cine nu-ti stie numele, nu-ti poate face farmece…”
Frumos. Dar daca-ti stie numarul calculatorului? E doar un gand…Si eu visez la praful drumului si libertate cu coviltir. Dar am atatea numere agatate de mine…Uite ca niciunul dintre noi nu putem renunta la calculator. si la telefon. poate si la pasaport. Lasam in praful drumului dire de numere pe care le amusineaza cei care nu suporta libertatea altora. Oricine ar fi ei.
Dar frumusetea gandului ramane.
*laugh*
Bine că numerele sînt agățate și nu tatuate 😉
Sorry, just a thought, too… am locuit o vreme în apropiere de Dachau…
Scuzatz lipsa unui raspuns din partea-mi insa, asa cum zisa Nusitatu, ma dusei o fuga in insula cea mare sa vaz ghiocei si branduse (crescute printre urmele de roti). Si narcise erau, insa numai la ferestre.
(Nusitatu, numai soare a fost, nene, numai soare, io cand itz spui!)
Vladule, io nu crez ca ma simtz iritata din cauza de autocompatimire. Si io o practic la greu, asa ca simpatizez. Si nu stiu nici cine s-a simtit jignit. Eu doar frustrata de metacomunicarea aia, jur (si creca si dta trecuta tot deaia).
Tu spui ca uamenii vin aici numa’ ca sa se dixtreze, ori nu e asa. Totzi antevorbitorii mei au punctat, intr-un fel sau altul, cum ca acesta e spatziul dumitale pe care noi zburdam cu invitatzie. Chiar daca mai batem cate un cui sau mai tragem un pospai de zugraveala pici pe colo, poate uneori ai chef sa stai in “casa ta” numa’ in pantaloni de pijama si noi taman itzi sunam la usa, de ex.
Daca ai vrut sa stergi postul asta e de rau, inseamna ca noi, comentatorii, itzi crestem distressu’ in loc sa-tz injectam niste eustress, ceea ce e nashpa.
Stiu ca nu o sa crezi ce-tz spun, insa asculta la un om mai batran. Faptul ca nu ai ales la un moment dat o anume cale, chestie pentru care te simti acuma foarte vinovat (asta e doar o deductie, poate gresesc) se va dovedi, in timp, benefic.
PS
Ah, si nu crez ca Vlad se gandea la acele urme, ale urmasilor urmasilor, ci la acel viitor mult mai apropiat si, din pacate, mai terifiant.
Asa-i, Madelin, primavara in insula. Soare peste soare. Da’ stai sa vezi cand vine vara, peste tot numai flori, pacat ca-s toate nuferi…
I would buy the wine myself * coriander-apple, cucumber-melon * is back & unbearably smug * daca as avea o galetusa plina cu zmeura, n-as imparti-o cu nimeni * nu-mi mai plac tigarile. imi place doar sa fumez * autumn came one day early and made me happy
* Tom-Waits-with-a-hangover voice on his it’s-either-poetry-or-suicide lyrics * let’s do something crazy, something absolutely wrong * a sight for sore eyes and a view to kill * no, I never miss a beat * I will chew people, but won’t eat them * azi joshua, maine nigel, poimaine tapirul&ploaia* fuckit!
oops *hold on* 😉
http://www.youtube.com/watch?v=knII3S0MZtY
Nerealizarea obiectivelor se datoreaza prostei lor definiri. Poate chiar in acest moment tu esti ceea ce in cultura maranga din insulele Potopili se cheama un weran*. Nu-mi cereti sa traduc, pentru ca nu se poate, aici sta tot skepsisul. Dar daca nu cunosti limba si cultura maranga, nu te poti defini ca weran.
Obiectivele ori le definesti tu, inventindu-le, ori tinzi spre obiective gata definite. (Statutul de mare specialist oftalmolog a fost si el inventat, la un moment dat.) Deci, ori iti definesti obiectivul, ori precizezi exact ceea ce vrei. De exemplu: vreau sa am un cabinet de sticla la Paris, cu o usa mare pe care sa scrie Prof. Dr. Vlad Stroescu, sa am cinspe carti publicate, 100 de pacienti pe zi si o secretara pe nume Chantal.
Obiectivele vagi nu se realizeaza deoarece nu le-ai definit. De fapt ele exsta doar prin definire…
Daca ai definit ce vrei, poti obtine, deoarece ai toate calitatile si talentele necesare. Insa trebuie sa nu uiti alt lucru foarte important, si anume ca pentru atingerea anumitor obiective nu se poate decit pe drumul si cu metodele definite de cei care au inventat obiectivul.Daca vrei sa fii capul mafiei siciliene sau faimos ca P. Coelho stii ce ai de facut..
*nume fictive