Printre picături, m-am apucat să adun tot ce am scris (tot în grabă şi tot printre picături) în ultimii trei – patru ani, în ideea caraghioasă că aş putea publica. Sper că veţi fi discreţi cu această confidenţă jenantă pe care v-o fac, pentru că aş vrea să-mi păstrez imaginea de tip retras şi modest.
Nu prea am avut timp să fac o treabă serioasă. Am pus pur şi simplu cap la cap textele care mi se păreau prezentabile, tăind tot ce mi se părea de prisos. Au ieşit vreo 50 de pagini, pe care le-am îndosariat şi le-am pus în raft la copt. Peste câteva zile, le-am luat la recitit şi, spre uimirea şi dezamăgirea mea, am descoperit că scrisesem acelaşi lucru de vreo cincizeci de ori. Am tăiat din nou, “cu mâini tremurânde”, cam tot ce mi se părea de prisos.
De data asta rămăseseră doar vreo cinci pagini, paragrafe scurte, un fel de enumerare. Le-am lăsat şi pe astea la copt, pe raft, ca să le iau la recitit peste câteva zile. (Am impresia că vă spun un banc din ăla, cu iepuraşul care se duce la magazin zi de zi şi întreabă dacă au cuie.)
Previzibil, la recitire, cele cinci pagini erau vorbărie goală. Am luat stiloul din sertar – îl folosesc rarisim, cerneala era uscată – şi am transcris pe o coală o singură frază, în care ar fi trebuit să zic tot ceea ce tot m-am străduit să zic în somnambulismele mele literare.
Mi-a luat două ore. La final, am recitit rezultatul.
N-o să-l recopiez aici. Era o învârteală după coadă, o definiţie circulară, un truc, şi încă unul urât, care încălca regulile topicii şi nu avea niciun pic de stil.
Am oftat adânc, m-am pocnit singur cu ziarul în cap, apoi am zâmbit. Chiar şi această întâmplare mai avusese loc de multe ori, o citisem cândva în o mie şi una de nopţi, în povestea în care un înţelept musulman se chinuia să-şi lase înţelepciunea cumva moştenire fiilor lui. Mi-am lăsat imaginaţia să-mi zburde aiurea, mi-am imaginat că sunt Whang Xizhi, maestrul caligraf, scriind Prefaţă la Poemele din pavilionul orhideelor, în care, mai presus de cuvintele curgătoare, sunt literele, minunate în sine, dincolo de semnificaţiile lor, mereu mau multe. Litera Zhi, de douăzeci de ori înscrisă pe hârtie, de fiecare dată arătând altfel, de douăzeci de ori însemnând altceva.
Poate că asta e problema, literele mele, luate separat, nu înseamnă absolut nimic.
Cum ar putea atunci să însemne ceva împreună?
Azi de dimineaţă, am deschis geamul mansardei mele din Bucureşti, lăsând zgomotul să curgă în cameră: sirene, şantiere, fiare vechi, găini. O carte veche, în care literele suntem noi, şi pe care nu o citeşte nimeni.
No, atunci bine ai ajuns la București. Eu tocmai citeam chestia asta (care este, pe undeva, același lucru), cu intenția să le spun studenților o poveste caraghioasă, și să vedem ce înțeleg din ea. Uite:
http://law.ubalt.edu/downloads/law_downloads/IRC_Shakespeare_in_the_Bush1.pdf
Pai fraza aia ai putea sa o folosesti ca motto iar restul textului (ala-la prima strigare) sa-l trimiti la publicare, concurs, cenaclu, etc.
Literele tale impreuna inseamna ceva, io, de ex, as putea sa scriu o carte scrisa de tine, cu flori-fete-mahalale-cadouri-sau baieti (ai observat ca am lasat filmele afara, da?)
textele tale imi amintesc de borges…
mie mi-ar plăcea să citesc o carte scrisă de tine despre ‘sirene, şantiere, fiare vechi, găini’-le văzute de la fereastra mansardei din mahalaua ta. si fraza aceea poate fi un inceput numai bun.
Pinocchio, excelentă povestire, mulţumesc mult!
Madelin, interesantă sugestie! Dar dacă pun fraza ca motto, voi spune deja tot şi restul nici nu mai trebe citit.
“Aş putea să scriu o carte scrisă de tine” – Pierre Menard? 🙂 Ehei, dacă mi-ai scrie tu cartea, ce mişto ar ieşi!
Tu, dacă e un compliment, e unul extraordinar. Dar tot ce s-a scris după Borges aduce aminte de Borges.
Puck, mulţumesc! Când o să scriu o să v-o trimit tuturora.
ce ar fi daca ai lua cele 50 de pagini si le-ai rasturna ca pe o clepsidra, inceputul sa devina sfarsit si sfarsitul inceput?!
Fraza Aceea as pune-o chiar in mijloc, in miezul miezului…
.ae al csednâg am as O .atnaseretni eedi o ,airaM
sa nu ne uiti, darie!
eiii, nu asa…ma gandeam la ceva mai simplu, de genul, ultima fraza sa devina prima… de cand te-ai intors paraca-i mai fain la Bucuresti
O carte veche, in care literele suntem noi, si pe care nu o citeste nimeni. Cand o sa fie totusi citita (ca o sa fie), ne vom risipi ca un fum. Cred c-ar fi o idee buna s-o rescrii.
Maria, roşesc 🙂
Gavagai, crezi? Că o să o citeascăcareva? Mai ştii?
Bine, uite, vă promit, mă apuc să scriu ceva. De data asta rămâne stabilit.
da, o s-o citeaca. iar lumea nu va mai fi la fel. asa se-ntampla cu toate cartile vechi rescrise
scrisu ca scrisu, da mie mi s-a facut dor de porc. am uitat si cum il cheama.
Henri Purcel. M-am întors la Buc, unde am scanner, poate îl voi readuce în atenţia domniilor voastre. Desenatorii de webcomicsuri au o chestie din asta, dar e cam scumpă pt mine…
Henri Purceeeel! io am o placheta de-asta care se conecteaza la calculator, dar asta de care zici tu pare independenta. io o sa-l astept pe Henri, sa-i zici sa nu intarzie.
io as vrea sa fac banda desenata cu Tasa, da’ nu vrea ea, ca ii e rusine. plus ca nu stiu sa desenez.