Cred că am stabilit la un moment aici că îndrăgostirea (ca şi dragostea) nu poate avea motiv. Când cineva te întreabă: “de ce mă iubeşti?”, răspunsul va fi mereu: nu ştiu, sau de-aia. Rezumând, dragostea nu poate avea un motiv anume pentru că atunci obiectul ei va fi fragmentat: în părţi pe care le iubeşti, şi în părţi pe care nu le iubeşti. Aşadar, dacă o iubeşti pe Cutăreasa nu o iubeşti fiindcă e frumoasă, pentru că atunci ar însemna că îi iubeşti aspectul fizic, restul căzând în afara câmpului iubirii. Aa, poţi să iubeşti frumuseţea Cutăresei, dar asta e başca, e o dragoste suplimentară.
Întrucât iubita ta s-ar putea supăra dacă îi spui că o iubeşti fără motiv, alternativ, putem spune, ca Borges, că motivele de a iubi (sau a urî) pe cineva, sunt infinite (întrucât părţile componente ale unui om nu au sfârşit, chiar dacă omul este limitat, aşa cum un interval [x, y] are un infinit de numere reale în el).
Ceea ce mă aduce la subiectul de azi, Bucureştii. Cum probabil ştiţi, eu sunt demult îndrăgostit de Bucureşti, cu care mă aflu într-o relaţie de lungă durată. Acum mă aflu în faţa unei dileme: e suficient să citiţi postul precedent, şi multe altele înainte, ca să ştiţi că sunt de părere că Bucureştii sunt mutilaţi şi violaţi fără ruşine în ultimii ani şi că lucrul acesta mă umple de mânie şi tristeţe.
Însă, în acelaşi timp, rezultatul mutilării Bucureştilor sunt tot Bucureştii. Este acelaşi oraş, mereu în schimbare, şi dacă e ceva constant la el, atunci e tocmai faptul că lucrurile îmbătrânesc mult mai repede şi dispar fără urmă (comparativ cu alte capitale europene). Ce mă fac? Pot eu să mai afirm că iubesc Bucureştii cu adevărat, când eu de fapt sunt îndrăgostit de mahalale muribunde? Am oare o dragoste reală pentru acest oraş? Mai grav: am avut-o vreodată?
Mi se pare că, pentru a salva acest amor al meu, am doar trei ieşiri:
1. Accept iluzia identităţii şi parabola lui Heraclit. Ergo, Bucureştii de azi nu sunt deloc cei de ieri, chiar dacă, prin convenţie, poartă acelaşi nume. Ceea ce tu iubeşti, Vlade, doar pentru că a existat doar în trecut sau, mai sigur, în imaginaţia ta, nu este doar pentru atât mai puţin Bucureşti decât Bucureştii de azi. Sunt mai mulţi Bucureşti, mai precis, un infint, iar tu iubeşti cu adevărat unul singur.
2. Lupţi. Lupţi ca Bucureştii să rămână aşa cum îi iubeşti, sau, dacă e prea târziu, să îi schimbi, să îi prefaci în obiectul iubirii tale.
3. Faci compromisul. Îţi calci pe inimă. Te laşi dus de valul numit amor, şi nu de raţiune, aşa cum este corect. Iubeşti Bucureştii până la capăt, indiferent de ce se întâmplă cu ei.
1 şi 2 pică. 1, pentru că orice om de pe lumea asta,dacă îl pun să îmi indice Bucureştii, dacă ştie răspunsul, îmi va indica oraşul de azi. Realitatea este dată de percepţia majorităţii. Şi 2, bineînţeles, pentru că, dacă vrei să schimbi un lucru, e clar că nu îl iubeşti.
Deci îmi rămâne 3.
Amintiri cu morală la latitudinea cetitorului: Pe la 17-18 ani am avut o fază teribil de decadentă. În anul ăla am locuit într-o casă istorică (la istoria familiei mele mă refer) și care țipa de dărăpănată ce era. Nu că stătea să cadă pe mine, dar zugrăveala se cam înnegrise și se cojea pe alocuri, drept care am avut permisiunea oficială să scriu poezii cu creionul pe pereți. (Pe atunci am scris și povestirea cu titlul “Poveștile pe pereți. Să nu plîngi”. Evident că a plîns, și a avut grijă să lase urmele de lacrimi în caiet. Scrisesem cu cerneală.)
Mama prietenei mele de atunci era o persoană foarte realistă, despre care Liliana, poeta (evident că ale ei erau poeziile de pe pereții camerei mele) scrisese acel “Poem patriotic și optimist” din care rețin numai un fragment: “de ce credeți că nu aș putea trăi în această țară/ în care mama prietenei mele celei mai bune este secretară de partid/ deși este o femeie minunată”…
În același spirit în care îi comandase Lilianei “Poemul patriotic și optimist”, o dată, venită în vizită, a pus ea însăși mîna pe creion și a completat poeziile, scriind “în chiloți” și “în izmene” în continuarea fiecărui vers. Că “ce e decadența asta, domle”.
Chiar așa, Vlad, ce e decadența asta, domle? Și dacă tot e, păi atunci decadență să fie: De ce nu te îndrăgostești și tu, par examplu, de Veneția?
Răspunsul la ultima dumitale întrebare se regăseşte în post: nu ştiu, sau de-aia 🙂
Cât despre izmene, încercaţi să citiţi şi El Zorab, intercalând după fiecare vers: “În papuci şi-n izmene” (sau chiloţi, cum vreţi)
La paşa vine un arab
În papuci şi-n izmene
Cu ochii stinşi cu glasul slab
În papuci şi-n izmene
[…]
Arabii toţi răsar din cort
În papuci şi-n izmene
Să-mi vadă roibul când îl port
În papuci şi-n izmene
Foarte frumos textul…
si frumoasa si iubirea pentru Bucurestii de ieri si de azi….
Ma intreb si eu, daca obiectul iubirii se transforma in ceva ce tu nu (mai) poti iubi???…ce faci atunci?…complicat…
Insa cred in iubire si cred ca iubirea e in general asa mare si are atatea forme incat pana la urma chiar ea, sau trasformarea ei rezolva dilemele..
🙁 mda…
se intampla sa ma duc cu teama in cate-o zona draga din bucuresti, cu teama sa n-o gasesc transformata in vreo monstruozitate moderna, cu spaima ca ce-am indragit nu mai e… si se mai intampla, sa regasesc cu drag bucati neatinse de schimbare. si bucuria n-o mai spun la nimeni. sa nu se duca toti si sa le vina vreo idee. n-am putea sa punem cate-un clopot de clestar peste un loc pe care-l vrem pastrat asa cum e?! sa nu-l mai atinga nimic si nimic sa nu-l schimbe…
Irina, bine ai venit pe la noi! De obicei , iubim frumosul, dar poate iubirea să fie ea însăşi frumoasă sau urâtă? Un subiect pentru viitor. Da, iubirea transformă, şi mai ales dezvăluie.
Catherine, poate că putem, dacă ne concentrăm foarte tare 🙂
Se schimba locurile, orasele, dar si noi ne schimbam. Locurile in care am copilarit nu mai exista decat in amintirea mea, numai acolo vor ramane nemutilate. Dar nici eu nu mai sunt aceeasi, de cate ori m-am reintors nu am mai simtit niciodata vreo emotie asa cum ma asteptam.Hai ca am devenit melancolica:)
Multumesc, Vlad!
Mi-a placut ideea “dulcei mahalale”…va “urmaresc” mai demult, sa stii!
Cu drag:)
Iubesti, iubesti, dar cand vezi ca se apuca de bautura sau incape in mana unor bagabonzi, nu o aperi? Sau zici ca o iubesti oricum, las’s-o violeze!?
Lulu, păi melancolia e o emoţie, nu? (În acest context.)
Diligentreader: nu putem să extindem aşa de mult analogia cu femeia 🙂 Chestia cu Bucureştii e că, după cum am scris şi în post, mereu au fost aşa. Nu cred că a existat o “eră de aur” a Bucureştilor. Nici măcar interbelic.
Time is the substance from which I am made. Time is a river which carries me along, but I am the river; it is a tiger that devours me, but I am the tiger; it is a fire that consumes me, but I am the fire.
Hm, Vlad, nu cred. Poate că aurul ăla n-a fost chiar fin, o fi fost de 14k sau de 9k, sau argint puțin aurit, cine știe, dar era a existat. Îmi aduc aminte bine. Erau anii 70, era un București nu luxos, dar așezat, nu bogat, dar curat. Și, din poveștile și pozele bunicilor mei, înainte a fost și mai bine. E chiar realitatea.
Ba eu cred ca e valabila analogia. Ceea ce iubesti, aperi. Indiferent ca e femeie, oras, casa, purcel.Noi nu aparam. (Daca o spun, nu inseamna ca astept ceva de la cineva,sau ca fac vreun repros. Nu, doar constat.)
Si Bucurestiul a fost frumos si curat intr-o vreme.
Numai ca Bucurestiul e doar o parte din nebunia in care traim. E imposibil sa luptam pentru Bucuresti, daca nu luptam pentru normalitate in toate aspectele vietii noastre comunitare.E motivul pentru care nu s-a putut realiza nimic din ce au incercat cateva asociatii,unele chiar importante. Au inceput cu Sf. Iosif, trebuia sa termine cu scoaterea lui Videanu de pe scena vietii romanesti. Ca sa dau un nume, direct implicat in slutirea Bucurestiului. Ca sa-l arunci pe Videanu, trebuie sa-l arunci pe Basescu. Ca sa-l arunci pe Basescu, trebuie sa ii arunci pe cei care-l sustin din umbra. Ca sa……
In concluzie, curatenia trebuie sa fie generala si profunda. Chestie de nerealizat decat cu o unire a fortelor tuturor celor care vor sa-si apere iubirea.
Cand iti aperi femeia, unde te opresti? Pai depinde cat de tare o iubesti.Dar si in ce situatie esti. Am vazut intr-un muzeu al Holocaustului marturii despre limitele iubirii. Unii au murit aparandu-si copiii,pentru ca nu puteau altfel, altii i-au abandonat, stiind ca nu-i pot salva, si neiertandu-si toata viata gestul logic de supravietuire. La alte dimensiuni- har Domnului- traim si noi vinovatia asta. Noi, romanii, parem sa facem parte din a doua categorie, a supravietuitorilor. Capul plecat…
Dar înainte de asta, Pinocchio? Cea mai veche casă (de locuit) din Bucureşti e pe strada Spătarului, secol 18. Chiar nu au existat Bucureştii înainte de asta? Sigur că au existat, dar au dispărut. În anii 70 a fost un fel trève în care unii au îndrăznit să spere la vremuri mai bune. Ce eră de aur durează nici un deceniu?
Păi da. Aşa suntem noi. Uite solidaritatea profesorilor, a RATBiştilor şi a doftorilor, zilele astea.
No, Vlad, arta e lungă, orașul e scurt. Viața noastră așișderea. Deci cît ar trebui să dureze o eră?
3 minute si 41 secunde
Vlad, m-am prins (în sfârsit). Ai ajuns si la Epoca de Aur.
tapiru : eroare – 2 minute si 35 secunde
http://www.youtube.com/watch?v=m_1PdUNwnRQ 🙂
Daca accepti ca iubirea este oarba si ca, dupa ce pasiunea se stinge, intervine rutina / responsabilitatea, da, putem vorbi de dragoste neconditionata.
Cum poti insa iubi rational un oras care te sufoca si care nu te lasa sa dormi?
Acspot: eh, lumea iubeşte şi lucruri mai groaznice.
io’ntreb pe arcspot, cum poti iubi rational, to start with?
si eu iubesc Bucurestii..pe vremuri am avut o matusa care statea in Colentina la o casuta pe malul Plumbuitei…avea zmeuri in curte , 2 peri, citeva brazde cu vie..si in fata niste trandafiri galbeni fabulosi si o tufa de Mina Maicii Domnului…in serile toride de vara stateam sub un sopron si mincam caras prajit cu mujdei de usturoi cu otet..si sprit cu vin pelin..girla mirosea urit vara ..si erau tintari..dar cui ii pasa…