Definiţia delirului

Dacă aţi citit “Sobre héroes y tumbas”, romanul fizicianului apostat Ernesto Sabato, v-aţi oripilat probabil citind partea numită “Informe sobre ciegos”, în care este vorba despre convingerile unui personaj privind o conspiraţie a orbilor.Textul este, într-adevăr, oribil, însă pe mine, din păcate, nu m-a oripilat. Asta pentru că, tânăr rezident de psihiatrie fiind pe atunci, cu capul plin de tratate clasice, am recunoscut descrierea romanţată a unui sistem delirant. În mintea mea, personajul, care niciodată nu e etichetat de bolnav psihic, primea un diagnostic, şi asta abolea cumva oroarea conţinutului delirant.

Pentru un psihiatru, este destul de important să fie în stare să păstreze distanţa faţă de un delir, să zicem că lucrul ăsta mă scuză. Însă putem universaliza o asemenea atitudine? Până nu demult, boala psihică prezenta o inepuizabilă fascinaţie intelectuală. Astăzi, deşi misterul ei este întreg, pare cumva să nu mai prezinte interes. Întrebarea este, de fapt: anulează boala psihică valoarea trăirilor unui om? Sunt ele mai puţin valoroase prin ele însele pentru că le putem pune sub umbrela unui diagnostic? Am ales exemplul delirului, pentru că patologia lui e evidentă, dar ce faci cu o tulburare de spectru bipolar, una mai subtilă decât clasica psihoză maniaco-depresivă? Educaţia medicală a făcut din bipolaritate un lucru comun. Rămânând la literatură, mă pot întoarce în vremuri mai vechi şi diagnostica tot felul de personaje romantice cu o tulburare de spectru bipolar – le-aş răpi din dramatism, din puterea de fascinaţie, din umanism?
Să zicem că aş diagnostica-o pe Jeanne D’Arc cu o psihoză halucinatorie. Femeia auzea voci. Oare acest fapt i-ar scădea înălţimea în istorie? I-ar scădea-o, şi asta pentru că societatea  nu ar permite ca un bolnav psihic să aibă un rol în istorie. Ei sunt în afara istoriei, iar când din întâmplare intră în ea, se consideră că avem de-a face o anomalie profundă. Am arunca-o afară pe Jeanne d’Arc din societate, ar deveni o boschetară post-mortem sau, în cel mai bun caz,  o curiozitate (curiozităţile nu au rol în istorie, prin definiţie).

Ciudat lucru, artiştilor li se permite să aibă tulburări psihice. Ba chiar nebunia le poate conferi literele de nobleţe. Nu însă personajele, fictive sau reale – acestea, o dată ce sunt nebune, nu mai pot fi altceva. Decât poate profeţi – dar aici suntem tot în domeniul straniului.

Pe scurt, într-o discuţie, “eşti nebun” poate fi un contraargument valid? Putem pune o etichetă pe care scrie “FALS” pe tot ceea ce zice, simte, face un om? Şi dacă acceptăm evidenţa – că NU e un contraargument valid – ce mai rămâne din nebunie? Delirul însuşi e definit ca fiind suprema falsitate, inadevărul ultim. Nu riscăm să desfiinţăm conceptul, să fim antipsihiatri?

Păi rămâne suferinţa, ceea ce e mai mult decât destul, staţi liniştiţi.  În realitate, delirul a fost definit greşit, atâta tot.

About The Author

6 thoughts on “Definiţia delirului

  1. Exagerind putin, intuitia este in aceeasi situatie cu nebunia. Nu se bazeaza pe realitatea imediat palpabila, pe modelarile preexistente ale ratiunii. Intuitia este, intr’o oarecare masura, “auzire de voci”. Si oare citi dintre noi nu se folosesc de ea?

    In plus, de cite ori judecam ceea ce spune cineva dupa ce l’am interogat in privinta esafodajului logic ce’i sustine opiniile? De cite ori aflam despre el daca e ancorat in realitate sau delireaza (patologic sau pur si simplu sub presiunea momentului)?

    Vezi, d’aia imi place mie felul in care l’am interpretat pe Jung (habar n’am daca el asta a vrut sa zica, nu l’am intrebat). Mie mi se pare ca spune ca intre “normalitate” si starea “tulburata” a psihicului nu exista discontinuitati. Ca spatiul psihic al schizofrenicului este la fel de structurat si de coerent ca si al oricarui alt om si ca intre normalitate si anormalitate exista un interval continuu pe care il ocupam cu totii.

    Si, daca mai vrei un argument pro ceea ce spuneai, a anula ceea ce spune un nebun doar pe baza nebuniei lui este echivalent cu faptul de a combate persoana in loc sa combati ideea. Lucru pe care, se pare, il facem din ce in ce mai des.

  2. Uaaa! Ce tare! Nu ştiam de articolul ăsta! Cu permisiunea dumitale, îl dau pe grupul de discuţii al psihiatrilor! Mulţumesc mult!

  3. Articolul mi’a adus aminte de Doors of Perception/Heaven and Hell al lui Aldous Huxley. Si el vorbea despre un fel de “robinet” care opreste o parte a realitatii de la a ne “excita” creierul. O fi vorba chiar despre dopamina cu pricina 🙂

    Apropos Vlad, daca nu ai citit cartile de care aminteam, chiar merita un ochi.

  4. Pe mine intotdeauna m-a enervat folosirea cuvantului “delir” in psihiatria din Romania, mereu il confundam cu delirium.

    Daca vreti sa auziti Brassens, canta acum la mine pe blog. M-au enervat mai devreme gusturile muzicale ale scriitorului meu contemporan preferat si am fugit de pe blogul lui si mi l-am pus pe Brassens la mine.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.