Cei care treceţi frecvent prin Piaţa Sudului, cunoaşteţi Aleea Castanilor: o “alee” virtual infinită (nimeni nu a ajuns vreodată până la capătul ei, oricum se spune că se pierde indefinit în câmpia Văcăreştilor, printre şatrele de ţigani) unde vin comersanţi de la care poţi să cumperi orice obiect necomestibil. La intrare, direct pe trotuar, era înainte şi un fel de talcioc mizerabil, de unde fameliile sărace puteau să ia jucării vechi pentru copilaşi sau pantofi fără găuri în talpă de la morţi. (Tot ansamblul ar fi putut să servească drept inspiraţie pentru Piaţa Volantă din romanul Neverwhere al lui N. Gaiman.) Zilele trecute, am debarcat acolo, după 7 luni în care nu mai văzusem zona, ca să-mi iau nişte tenişi eftini de pe Aleea Castanilor. Coborând io din metrou, ce-mi văz ochii? Un mall. Încă unu. Mi-a stat inima în loc: să fi ras ăştia Aleea de pe faţa pământului? După alţi câţiva paşi, inima mi-a venit la loc, Aleea nu moare, doar au construit un mall lângă ea. Îi zice Sun Plaza, nume destul de inspirat pentru că, într-adevăr, în zona aia bate soarele foarte tare. Mallul constituie un element ce completează complexul alcătuit din Alee, magazinul Big Berceni şi ţăranii care vând lapte şi brânză vizavi.
Câteva zile mai târziu, rulam cu biciletele prin zonă, eu şi gagica. Era cald şi eram hobosiţi. Unul dintre cele patru cauciuce s-a dezumflat. Pompă nu aveam: o stricasem deunăzi încercând să salvez o altă domnişoară aflată la ananghie. Ce să ne facem? Mi-am adus aminte că la Sun Plaza ziceau că au şi un magazin sportiv care vinde pompe (şi circumstanţe). Într-un acces de dat în bărci, am zis: “Hai că-ţi dau un frappuccino la Starbax, şi luăm şi o pompă, că tot aveam nevoie.”
Zis şi făcut. Am coborât alene pe lângă Alee, şi ne-am oprit în piaţeta cu terase din faţa Mallului, unde era şi terasă Starbax. Întrucât nu era urmă de vreo parcare dă bececlete (hăhăhă), ni le-am legat de un stâlp de felinar. M-am dus să iau frapucinele: m-am oferit să plătesc cu cardul – mie cardul mi se pare o invenţie interesantă, având în vedere că bancnotele le cam pierd (noroc că oricum nu am vreodată prea multe). Vânzătorul de la Starbax îmi rânjeşte şmechereşte: “Nţ. Cheş.” “Hă? Nu poci cu cardu?” “Nţ. Cheş.” Noroc că aveam. Bineînţeles, nu am primit vreun bon, ceea ce mi-a explicat misterul nefuncţionalităţii cardului. Beurăm frapacici neimpozitabile, cumpărarăm o pompă, şi la bececlete cu noi.
La bececlete, lângă stâlpul de felinar, ne aştepta un paznic. “N-aveţi voie cu bicicleta aici!” “Hă? Da dă ce?” “Data viitoare să nu vă mai prind”.
Deci aşa. Deci nu am voie cu bicicleta în faţa mallului. [Aici urmau inițial niște vorbe din adâncul inimii, pe care autorul, fiind cuprins ulterior de uimire referitor la pierderea legendarului său calm, le-a șters.]
Ghiceste nãmallul:
“Cum sa schimbi sistemul cu putina insistenta. Saga unei bicicliste hartuite de paznicii unui mall”
http://think.hotnews.ro/cum-sa-schimbi-sistemul-cu-putina-insistenta-saga-unei-bicicliste-hartuite-de-paznicii-unui-mall.html
Plata cu cardul:
“Cronica de om: Menegeriţa de tură vinerea trecută, ora 17 Cinema City AFI CENTER Joooooooos!
http://istodor.catavencu.ro/2010/06/17/cronica-de-om-menegerita-de-tura-vineri-ora-17-cinema-city-afi-center-joooooooos/
bah, mahalagiule, hai ca esti culmea!
bececleta? card? unde te trezesti, mah, ca noi avem o treaba de facut aici, bueeey!
pai, cu beceletele si cardurile tale crezi tu ca ajungeam noi aici, unde suntem?
avem treaba, sa-ti intre bine in cap chestia asta…
auyi la el… starbax si carduri, hm!
aşa’ţ trebe dacă bei la starbax
Dragoş: ce tare! Noi am fost mustraţi de paznic ieri. Dar eu nu sunt nici civilizat, nici perseverent. Ca toţi bucureştenii rupţi în c, înjur şi mă retrag în b(âr)log. În fine, poate exagerez şi io, dacă e proprietatea lor privată, poa să interzică ce vor, dar atunci să puie o pancartă, “Zona asta e proprietatea noastră privată şi facem ce vrem”.
Împricinat, tapir, aşa e, aşa-mi trebe. Chiar, unde s-o putea bea o cafea decentă în Buc? Adică cu gust bun, şi tare, nu cu fitze.
Hm. Înjurăturile românești suculente țin de o latură a mahalalei de care, drept să spun, nu țineam neapărat să-mi amintesc.
Iartă-mă, Pinocchio, eram nervos. Dacă vrei, şterg 🙂
Eu stiu doar citeva locuri in Bucuresti: terasele de pe Toma Caragiu (la Universitate, vis-a-vis, in spatele Palatului Sutu), Les Bourgeois pe Smirdan colt cu Sf. Dumitru (pe linga Teatrul de Comedie). E drept, au putin cam multe aere pentru gustul meu.
Si ar mai fi o cafea la mine. E deschis aproape non-stop, e tare, e gustoasa si e gratis (daca excluzi transportul si energia investita in a suporta gazdele) 😀
nu, nu vrem sa stergi. este refreshing sa-l mai auzi si pe vlad injurand din cand in cand (na, apropo de lista de defecte de’o voiai, tre’ sa recunosti ca ai un defect, nu injuri)
Uau, frate, da’ chiar că te-ai enervat! “Fu(k”, “g@ur@ de b@şini” (obsesia dorsală de care vorbeam!), “duceţi-vă dracului”… Hai că asta-i o premieră în istoria blogului! Să nu ştergi, că asta-i o parte de-a ta pe care cine ştie când o s-o mai vedem! Uite, am preluat ceva de la Mimi ca să te mai calmezi.
Şi, Pinocchio, hai, nu fiţi delicat! O pwl@ bună n-are cum să supere! Ştiţi că toţi rafinaţii ăia din Junimea îl implorau pe Creangă să nu termine când le povestea porcoşenii, aşa că suntem în companie selectă. Că tot vorbirăm de ei, şi Apollinaire şi Eminescu au scris nişte pagini, mamă-mamă, că mă înroşesc numai când mă gândesc!
Da, de obicei sunt un tip de o compasiune apatică. Însă, de când m-am întors, am tot felul de momente undeva pe graniţa dintre furie şi disperare, fără să exagerăm, e vorba de acea blândă disperare mioritică. Mă simt asaltat, călcat în picioare, îmbrâncit la tot pasul, asediat de un fel de invazie lăcustiană de mitocani cu pielea impenetrabilă. Sentiment care, sunt convins, vă e familiar. Vă cer scuze că vă inoportunez cu ieşirile mele. Bătrâneţea şi Bucureştii are not for sissies.
Mă bucur că A. l-a citat pe Apollinaire, treaba cu gaura de el e inspirată. Recomand coloana sonoră a lui Şostakovici, simfonia a 14-a.
Şi, pentru cunoscătorii rafinaţi: “Părintele Ermolachie Chisăliţă” a lui Eminescu, cu o înjurătură neaoşă. Şi o savuroasă parodie de “Iliada” pe care Ahile nu s-a putut să n-o recunoască!
Din cauza tembelismului lui WordPress care nu vrea diacritice în URL-uri, includ link-ul separat:
http://ro.wikisource.org/wiki/P%C4%83rintele_Ermolachie_Chis%C4%83li%C5%A3%C4%83
Azi de dimineață am auzit la radio pe Bayern 3 următoarea poveste, ce n-am mai auzit de la aia cu gîndacii de bucătărie ai lui Ralph König încoace. Strict autentică, procesul începe azi la Augsburg — locul faptei, bănuiesc.
Un bececlist pe nume V.S. (anonimizat de redacție) trece pe lîngă o damă în limuzină și îi sparge în trecere oglinda retrovizoare, probabil fără vreo intenție specială. Dama se eșofează, bececlistul îi arată degetul mijlociu. Dama se eșofează și mai tare, și pornește în urmărirea bececlistului. Și-l urmărește, și-l urmărește, zi de vară pînă’n seară, trecînd amîndoi peste stopuri roșii, sensuri interzise, zone pietonale, cîte și mai cîte, pînă cînd dama îl ajunge pe bececlist și îl calcă. După care se dă jos din mașină, se duce la el și, privindu-l de sus în jos, îi zbiară: Să nu mai faci așa ceva cît oi trăi! Ceea ce nu reprezintă un interval prea lung de timp.
Surpriza 1: Dama era de meserie doftoriță.
Surpriza 2: Aceeași damă îi avea în mașină, pe întreagă durata aventurii, pe cei doi copchii ai ei. Mici, dar probabil cu ochii foarte mari.
Și morala: Vlad, așa că ai grijă.
Deci vlad, arati toata palma daca e cazul. Sau “V”, cachinezii. Sau ca rusii cand Churchill a vizitat Moscova si rusii aratau “V” cu degetele si Churchill se bucura ca prostu’ ca aia zic “Victorie!” da’ aia ziceau “deschide al doilea front dracu’ odata”
Încerc să-mi dau seama… Cumva, în franceză, expresia sus-menţionată ar fi “trou de pétée”? Şi o poezioară frumoasă, găsită pe internet:
Parfois, je me levais pour aller rajouter
Une bûche, sinon le feu sans moi mourait.
Le très vieux braque hongrois pétait assidûment;
C’était à peu près tout comme incident marquant.
(Defiu: Vlad, vrem o traducere adaptată, în stilul celei cu albatroşi!)
Uite o listă cu înjurături mauritaneze. Acolo apare şi “trou du pete” (ortografiez ca acolo)
Ce strofă drăguţă! Nu are rost să o traduc, îi stă foarte bine şi aşa.
“Mauritanez” înseamnă “din Mauritania”. Acolo e vorba despre Mauritius. (Hai că te lovii dureros, este?)
Ah, şi Mauritania şi Mauritius sunt chestii diferite, pentru mai multă claritate… (Şi mai dureros, este?)
Mdap. La faza asta chiar mai avut. Nuş ce-i cu mine în ultima vreme, sunt muci.
DA.i în unul, tipa doi. A.u !
Mauriţius e ţara unde stau maurii?
Nts ! Maroc. Las’ ca vine mA.tamorul si vezi tu !